Soarele se uită pe furiș,
În pădure la zmeuriș,
Se pritocesc zâmbind la soare,
Coacăzele acrișoare
Iar murele de-atâta must
Îmi fac cu ochiul să le gust.
Toamna mai stă închisă ca-ntr-o cușcă,
O veveriță din alune mușcă.
Ne cheamă Sabinuțele la mure,
Că n-are cine fraga de pe buze să le-o fure.
O, cum m-aș duce după ele,
De nu mi-ar fi anii obiele.
Și-atunci le spun că murele sunt acre,
Că ieri m-am săturat de moacre,
Că am de lucru la poem
Și nu-l voi încheia, mă tem
Până ce cu soarele ne mai întâlnim,
Să vreau să-l țes în stih ca în chilim.
Cu cât găsesc motivele mai mult,
Cu-atâta toamna o ascult,
Cum cuprinde codru-n brațe ca-n clește,
Ca o șopârlă care năpârlește
Și bate singură la ușa mea,
Ca-n fruntea mesei vrea să stea.
Sensul versurilor
Piesa evocă o stare de nostalgie față de trecut și de frumusețile naturii, în special toamna. Naratorul își amintește de momentele petrecute în pădure și reflectă asupra trecerii timpului.
