O, Sfinxul, din înălțime, privești cu întristare
La lumea care astăzi străină e pentru tine,
Splendoarea de altădată o cântă prin ruine,
De veacuri, Nilu-preot, tocmit la-nmormântare.
Tu pari un visător cioplit de-a timpului daltă,
Ce zboară cu gândirea spre țara lui Osiris,
Acolo își are cuibul de puf pasărea Ibis,
Acolo fericirea e dans ce toți îl saltă.
În lumea asta rece, urâtă și meschină,
Figura ta măreață e un farmec nepătruns;
Când soarele apune și cerul e străpuns
De raze înroșite, – în tăcere, tu suspină!.
Durerea este mare, când noaptea se coboară
Înfășurând Egiptul c-un giulgiu argintiu,
Un cimitir din vremuri, uitat într-un pustiu;
O, Sfinxe, tu, nu plângi clipele de-odinioară?.
Nu, căci dacă aș plânge cuprins de tainic dor,
Aș înjosi trecutul strămoșilor iubiți
Din cugetarea căror ș-acum vă folosiți,
Căci pentru mine un secol, e un simplu trecător.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra măreției trecute a Egiptului Antic, personificată de Sfinx, care privește cu tristețe la lumea modernă. Sfinxul, martor al istoriei, își amintește de splendoarea de odinioară și își găsește consolare în amintirea strămoșilor.