Toamna mândră, harnică
Și de bunuri darnică
A-mpărțit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.
Dat-au in pentru ștergare
Și porumb pentru coșare
Plin de tinte aurii,
Și toți strugurii din vie
Pentru dalba veselie
De la nunți și cumătrii.
Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde și frumoasă
Care-n văi au înflorit;
S-a ei păsări cântătoare,
S-a ei șiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.
S-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an!…
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să așterne
Pe câmpii lungul troian.
Vai de ea!.. Ce-a să devie
Sub cumplita vijelia
Care suflă oțerit
Peste văile uscate,
Peste apele-nghețate,
Peste codrul desfrunzit?.
Dar nu-i pasă!.. Cât e soare,
Toamna, mândră țesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă și să țese
Pânză lată-n ițe dese
De-nvelit umerii săi.
Și torcând de-a lungul trece
Peste brazda murga, rece,
Unde ies păinjini mii.
Iar fuioru-i de mătasa
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.
Câmpie, lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-aduna-n caier.
Altele, pierdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.
Toamna grabnic le urzește,
Le-mpletește, nevedește,
Și cu toate la un loc
Ea-și lucrează-o-nvelitoare
Ca să meargă-n șezătoare
Și să ia parte la joc.
Iat-o în cămeșă albă,
Cu lefti mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuiește
Și prin neguri o pândește
Descântând vrăjitorii.
Iar romanul cu drag spune:
„Doamnă! fă încă-o minune!
Scoate-o fată-n calea mea,
Ca și toamna harnică
Și de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!”
Sensul versurilor
Piesa descrie frumusețea și bogăția toamnei, personificând-o ca o țesătoare harnică. Ea împarte roadele și pregătește natura pentru iarnă, în timp ce un om își dorește o fată la fel de harnică și darnică precum toamna.