Vasile Alecsandri – Serile la Mircești

Perdelele-s lăsate și lămpile aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângâios,
Și cadrele-aurite ce de pereți sunt prinse
Sub palida lumină, apar misterios.

Afara plouă, ninge! Afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă, cu glasul aurit.

Pe jilțul-mi, lângă masă, având condeiul în mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiul-mi întâlnește s-admire o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa marmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieșit din unde
Ca să arate lumei frumosul ideal.

Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morți.
Un june-n floarea vieții strângând o spadă ruptă
Țintește ochii vestezi pe-a veciniciei porți.

Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se oprește pe un oraș tăcut,
Veneția, regina, ce-n marea se oglindă
Far-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.

O lacrimă… dar iată plutind pe-a mării spume
O sprintenă corvetă, un rapide-alcyon;
Și iată colo-n ceruri
Pribejiile din lume,
Cucoarele în șiruri zburând spre orizont.

O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare,
Profundă nostalgie de, lin, albastru cer!
Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiți când vine în țară asprul ger!..

Afara ninge, ninge, și apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge printre flori.

Vad insule frumoase și mari necunoscute,
Și splendide orașe și lacuri de smarald,
Și cete de sălbatici prin codri deși pierdute,
Și zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.

Prin fumul țigaretei ce zboară în spirale
Vad eroi prinși la luptă pe câmpul de onor,
Și-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deșteaptă dulci visuri de amor.

Apoi închipuirea își strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se șterg, dispar încet,
Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă
În fața unui tainic și drăgălaș portret.

Atunci inima-mi zboară la raiul vieții mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ș-atunci păduri și lacuri, și mari, și flori, și stele
Întoană pentru mine un imn nemărginit.

Așa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei.
Pan’ ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge,
Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.