Pădurea se-nfioară,
Un pieptăne uriaș trecut prin vârf, inconștient
Într-un covor de frunze m-abandonez și mă afund.
Am părăsit orașul
Pentru un vis de lemn și de pământ, stelele pe cer.
Iubito, pune masa, lumina lunii să ne spele blând..
Atent ascult furnicile
Și învăț cum e să ai un vis comun cu alte mii și mii
Am părăsit orașul, blestemul viselor ce stau la rând.
Am părăsit orașul, blestemul viselor ce stau la rând..
Departe
Departe
Cine sunt cu adevărat, citesc în lemn și-n fum. Departe
Pădurea îmi e casa-acum, învăț să îmi fac drum. Departe
Primesc botezul fiarelor, în nopțile târzii. Departe.
Iubire este când asculți furnicile cum plâng. Departe
Iubire este când asculți.
Asculți furnicile când plâng
Iubire este când asculți.
Pădurea e un adevărat în care mă voi scufunda etern
Adevăr de lemn
Într-un covor de frunze am să-mi îngrop rămășițele
Într-un covor de frunze am să le nasc acum
Sensul versurilor
Piesa exprimă o retragere din agitația urbană în căutarea liniștii și a unui sens mai profund în natură. Vorbitorul găsește consolare și înțelegere în simplitatea vieții naturale, ascultând și învățând din lumea din jur.