Plouă discret, dacă nu chiar anost
Nici nu mai știi dacă are vreun rost
Să te frămânți sau să stai liniștit
Până ce tot se va fi sfârșit.
Plouă mărunt, parcă chiar și dinadins
N-ai nici un gând rătăcit sau pretins
Care să-ți vină chiar și efemer
Ca picătura ce cade din cer.
Ploaia, ploaia
Nevinovată ca un plâns
Ploaia, ploaia
E și-ntrebare, e și răspuns.
Plouă meschin, parcă răutăcios
Totul îți pare întors pe dos
Și într-un fel parcă așa și e
Dacă nimic nu-ți mai trebuie.
Plouă în prezent, plouă și în lipsă
Ca-ntr-o finală Apocalipsă
În care totuși te simți mult prea mic
Și n-ai putere să faci mai nimic.
Ploaia, ploaia
Nevinovată ca un plâns
Ploaia, ploaia
E și-ntrebare, e și răspuns
Sensul versurilor
Piesa explorează stările sufletești evocate de ploaie, de la anost la răutăcios, reflectând asupra lipsei de putere și a întrebărilor existențiale. Ploaia devine un simbol al introspecției și al sentimentelor contradictorii.