O făcut tata fântână
Cu apă rece și bună
Cine bea de dor se-alină,
Se stâmpără la inimă
Tata singur o săpat-o,
O zidit-o și-o gătat-o
Și cu lacrimi o udat-o,
Mie-n seamă mi-o lăsat-o.
Câți drumari pe drum or trece
Toți să beie apă rece
Setea să și-o potolească,
Pe tata să-l pomenească
C-o fântână o săpat
Și tare mult o lucrat
Și-amu’ toate le-o lăsat.
Tata, mama îs sub glie,
Averea mi-o rămas mie,
Dar atâta-s de săracă
Apa-i mare nu mă-neacă,
Nu-s săracă de avere,
Că-s săracă de putere,
N-am părinți de mângâiere.
Gardurile-or putrezit,
Coasa-n cui o ruginit,
La portiță-i tras zăvorul
Și în casă-i numai dorul
Și pe ușă-i o lăcată,
Nu mi-i bine niciodată
De-aș fi cât de lăudată,
Mi s-o pustiit și locul
Și mi s-o dus tot norocul.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund pentru părinții decedați și sentimentul de singurătate și neputință în fața vieții. Fântâna construită de tată devine un simbol al moștenirii și al amintirii, dar și al pierderii și al pustiirii.