Etalosed (Etalosed…)
De ceva timp e greu, dar e normal să fie așa mereu
Echilibru soare-lună pe cerul sufletului meu
Mă simt ca Jeddi, tăiat de lumini fosforescente
De fapt forțe omnipotente ce-mpart temple
Și pe mine-n două membre existente
Ambele figuri ale universului, ambiguitatea versului
În ritmul mersului pe drumuri întortocheate, ambele sensuri
O pereche clasică de încălțări izbite de țări
Drumul victoriei emană praf de pușcă pierdut în depărtări
Unde-i Tempo? Stăm pas la pas izbindu-ne de bass
La coadă câteva măsuri și-apoi îl las să-și facă de cap
Nu e prima dată când mă lovește, nici ultima dată când reușește
Dar când îi iese, înțeleg ce se petrece și plonjez în apa asta rece.
Trage – a mai fost atins, rage – a mai fost învins
Arde – am să mă-nvinețesc dar negreșit c-am să trăiesc în continuare acest vis
Timpul nu m-ajută când gândul mă sărută
Pământul mă-mprumută c-o rută și-apuc un rucsac, ăsta-i dor de ducă..
Am călcat pe nisip, am clacat irosit, am mințit
Dar n-am uitat să exist, insist să nu fiu trist când mă văd artist
De ce azi ar fi diferit, ce ard ar fi inedit când sparg texte pe beat
Am fost atâtea flori pe câmpul ăsta infinit acum cu arome de carbid
Dau să le ating, dispar,
Ce-a fost e acum tipar
Ce-a fost n-am habar
Dar știu măcar c-am puterea să înaintez.
Am șters cuvântul „zadar” din dicționar
Aici sunt toți avizi, aviz pentru amatorii de vis
Mi-am spart creierii ca un parbriz
Încercând să gonesc demonii-n abis
Cu intenție sau fără, minute-n șir sau oră
Am gonit ce-i drag din jurul meu în ritm de orgă
Și-acum e-o liniște de morgă.
Îmi joacă feste solul
Peste atacă subsolul
Piciorul se cufundă-n noroi și nu mai știu unde mi-am lăsat pistolul
N-am nevoie de voi, indivizi, palizi ca niște foi
Nu știu cât adevăr grăiesc când spun că jucați la doi
Durere seacă – o îmbrățișez, aștept să treacă
Atunci când o ating, mă-nțeapă
Am sânge pe mâini, le duc speriat la față
Dacă-i coșmar.. aștept zorii.
O iluzie și-aș sparge oglinzile astea derizorii
Dar totu-i atât de real, nu știu dacă mai fac față culorii
Cedez răbdării, apar trecători, ăștia-s muritori
Ce-n jurul meu contemplă atât de bine încât m-apucă fiorii
Mulți au chipuri reci, alții priviri blânde
Cineva se apropie și parc-ar plânge
De mână mă strânge
„Omule.. pierd sânge..”
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta interioară a artistului cu proprii demoni și dificultățile vieții. Versurile reflectă asupra durerii, pierderii și căutării de sens într-o lume adesea copleșitoare, culminând cu o imagine a suferinței împărtășite.
