Stau și merg prin pădurea întunecată,
Descult, mângâind creștetul Pământului
A cărei aură mi-o încarcă
Slăvit fie, zeul Pan, al naturii.
O, tu pădure întunecată..
Pășesc prin tine descult, ascultându-mi inima bătându-mi.
A cărei amintire mi-o regăsesc în tine amoruri,
Ascultând crengile murind în cărarea uitată;
Fantome cu chip de amintiri mă bântuie..
Ori de câte ori, pășesc domol în întunecime,
Pe mine trecutul să mă ierte
Căci viitorul mă așteaptă-n întunecime.
O, voi zeii iertați-mi inima rece ca piatra
Sunt doar un suflet rătăcit în lumea mea,
Stau și mă uit în baltă, la chipul meu
Ce cu timpul stă să se înece-n trecutu’.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o călătorie introspectivă printr-o pădure întunecată, unde naratorul se confruntă cu amintiri și trecutul. El caută iertare și acceptare, simțindu-se un suflet rătăcit.