Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le șopti cu voce lină,
De dorul lui le spuse apoi,
Și suspină-cum se suspină..
Și suspină-cum se suspină..
Albeața lor de trandafiri.
Zâmbind prin roua primaverii,
La mângâierile-adierei
A tresărit cu dulci simțiri.
păreau năluci de carnaval
Cum se mișcau catifelate,
Gătite toate-n rochii de bal,
De vântul serii sărutate.
De vântul serii sărutate.
Scaldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în brațele minciunei.
Și rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le șoptea,
Luându-le pe fiecare,
Și-un valț nebun se învârtea,
Un valț-din ce în ce mai tare,.
Un valț din ce în ce mai tare.
Sensul versurilor
Piesa descrie efemeritatea frumuseții și a iubirii, folosind metafora petalelor de trandafir luate de vânt. Sugerează o pierdere graduală și inevitabilă, învăluită într-o atmosferă melancolică și visătoare.