Sufletul mi-e un jucător pe sfoară.
Dar sufletele mele-s două.
Unul întinde sfoară și o desfășoară
Necontenit, tăioasă, vie, nouă,
Și celuilalt «ridică-te și du-te»-i spune,
Și celălalt, rânjind i se supune.
Ochii acestuia de fiară sunt
Și-l găuresc uitându-se-n pământ
Și seacă apa și-ard pe sus
Șoimii de vii, în zborul din apus.
Monstrul din aer poate să se lase
Purtat în bici pe firul de mătase,
Cu talpa lui de piatră și pământ,
Parcă purtat și legănat de vânt.
Scrâșnește.
S-a oprit.
Nu-i dau răgaz.
Biciul meu greu îi cade pe grumaz,
Pe umere, pe pulpe, pe picioare.
Răcnește, urlă, vrea să se scoboare.
Nu-i nici-o clipă de repaos.
Aruncă-te și cazi în haos,
Și amețit, precipitat în el,
Sfărâmă-ncuietoarea de oțel.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul interior și dualitatea sufletului, unde o parte domină și controlează, în timp ce cealaltă suferă și se supune. Este o luptă continuă pentru putere și eliberare, marcată de durere și dorința de a scăpa din acest ciclu.