Subt povârnișul caselor de sită
întârzia din ceruri o șuviță,
oprită-n marea moartă a nopților din sat;
de-o cracă neagră de potop uscat.
Turmele albe de azur și foc
încet s-au strămutat din loc.
S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful.
Cerul, dezumflat, și-a strâns burduful.
Vânt e? Geamăt e? Agonie este?
Spaima liniștită stăpânește peste.
Al cui e glasul mare care bate?
Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?
Dropii de beznă se târăsc îngenunchiate.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment apăsător de singurătate și spaimă într-un cadru izolat. Lumea pare să se destrame, iar o prezență amenințătoare domină atmosfera.