S-aștept să vie viața cu coșurile pline
Și să-mi aștearnă daruri din zări pînă la mine?
S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin și fără glas?
Cu aripi adormite în dimineața lunii
S-ștept să mi se-ntoarcă în streașină lăstunii?
S-ștept, poate-amintirea să-și mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aștept cumva scînteia
Luminilor pierdute în pulbere și scrum?
La mine nu mai urcă de-a dreptul nici un drum;
De-abia o cărăruie, o dîră ca de fum.
Nu intră nici o ușă, n-am prag, n-am pălimar,
Doar stelele se-ngînă cu noaptea-ntr-un arțar.
Ce să aștept să vie și ce să înțeleg,
Când peste mine timpul se prăbușește-ntreg?
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de așteptare pasivă și de deziluzie profundă față de viață. Naratorul se întreabă ce rost mai are să aștepte ceva bun, simțind că timpul și speranța s-au prăbușit peste el.