Om cu om.
Un om fusese-o frunză și numai om cu om,
Au izbutit să crească și să se facă pom.
Că moare frunza-n ramuri, puiandră și ușure,
Copacul viețuiește și s-a-nmulțit pădure.
Tu-ți răsplătești ursita de grabnică pieire,
Făcându-te, din omul prigoanei, omenire.
Sensul versurilor
Poezia explorează ideea că indivizii singulari, asemenea frunzelor, se pot uni pentru a crea ceva mai mare și mai durabil, precum un copac sau o pădure. Sugerează că prin depășirea condiției individuale și prin unire, omul poate transforma suferința în ceva pozitiv și constructiv.