Tu ți-ai strecurat cântecul în mine
Într-o după-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mânăstirea mi-a rămas descuiată.
Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Și-întreaga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele.. Mi-s
Șubrede bârnele, ca foile florii.
De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărțiți – în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.
Sensul versurilor
Piesa explorează impactul profund al unei iubiri trecute, amintindu-și de momentul inițial al conexiunii și de transformarea interioară declanșată de aceasta. Versurile evocă un sentiment de nostalgie și o căutare spirituală, sugerând o legătură eternă dincolo de viață și moarte.