Ți-aduci aminte, Bradule și frate?
Erai în mulți o maiestate.
Acopereai cu slavă și cerul și pământul.
Erai în culmea ta Prea Sfântul.
Se odihneau din zbor și lungă cale,
Șoimii-osteniți pe ramurile tale.
Erai și cuib de veverițe sure,
Crescute în pădure.
În umbra ta, de-ți mai aduce aminte,
Citeam și căutam cuvinte.
În frumusețea ta de chiparos,
Ieșea cuvântul mai frumos.
Mă ajutai, când nu puteam găsi,
Încrucișarea lor de miazăzi.
Cum te simți cu brațele tăiate,
Ajuns un stâlp cu stâlpii din cetate,
Când șoimul se rotește deasupra sfintei moaște,
Și nu te mai cunoaște?
Sensul versurilor
Piesa este o elegie adresată unui brad falnic, acum mutilat, care odinioară era un simbol al măreției naturii și un loc de refugiu. Vorbitorul își amintește cu nostalgie de vremurile în care bradul era un loc de inspirație și frumusețe, deplângând pierderea sa și impactul asupra peisajului.