Sufletul mi-e un leagăn de păpuși.
Un călușel de leagăne-nvârtite
în valsul unei muzici pe șoptite.
Zăresc câte-o ureche și-un obraz
Din scoicile-așternute cu atlaz
Și prinse una de-alta-n fuga lor
Cu lanțul câte unui mărțișor.
Călătorind vârtejul de scufițe.
Le flutură perucile, șuvițe.
Și ochii teferi, de safir rotund,
Clipesc din fugă și se-ascund.
Caii de lemn, cât niște cărăbuși,
Sunt înhămați, parechi, între păpuși.
Ar necheza-nvârtindu-se la lună,
Dar glasul și gâtlejul nu le sună.
Un stol de fluturi de sulfină
De vântul scrinciobului se anină
Și râd, în vântul ce le ia
Din geamul meu și de subt lampa mea.
Nu turbură cu nici o întrebare
Tăcuta mea înseninare.
Surâsul meu, la zodii și la stele,
Ai înțeles că vine de la ele.
Sensul versurilor
Piesa evocă o stare de visare și nostalgie, amintind de copilărie prin imagini delicate precum leagăne de păpuși, cai de lemn și fluturi. Naratorul contemplă aceste imagini cu un surâs melancolic, sugerând o acceptare senină a trecerii timpului.