Ar fi vrut să nu mai spună,
Că plângând mereu la lună,
Umblă-n gol şi în furtună,
Noaptea fără de hodină,
Ziua fără nici lumină,
Sufletul meu, părăsit,
De ce-a fost şi-a fost iubit.
Frântă-n cârje subsuara,
Căutase primăvara.
Lacrimile mele-amare,
Mi le-adun pe fiecare,
În condei şi călimară,
Drept aghiasmă funerară.
Şi-acest plânset mut, închis,
Mi se cheamă manuscris.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă și singurătatea unei persoane care suferă din dragoste. Lacrimile și suferința sunt transformate în artă, devenind un manuscris al durerii.