Dezvăluieși deodată ce nu știai de jos
Și ai văzut pământul întins că e frumos,
Din asfințitul palid, boltit spre răsărit,
Întâia oară cerul de-a lungul l-ai zărit.
Luă față adâncimea și, nouă, toată firea
Îți arată deasupra și-n jur nemărginirea.
Dar înălțat în slavă, subt cingătoarea frunții
Ți se făcură netezi și mici, pitiți, și munții,
Căci văzul are harul și voia de la soare
Că tot ce întâlnește să scadă și scoboare.
Ridică-ți numai ochii puțin, ca un lăstun,
Că piscurile înseși descresc și se supun.
Ai biruit țărâna și-ai rupt împletitura.
Nu-ți mai cătai merindea târâș, pe brânci, cu gură.
Ca viezurii și șerpii, orbește și flămând,
Când te-arătai o clipă și te-ascundeai curând.
Fuseseși blestemat
Să zaci în neputință, de-a pururea culcat.
Dar chinuit de râvna de-a fi, muncit de jind,
Miracolul trezirii l-ai săvârșit voind.
Te-ai depărtat pământul de buze la picioare,
Slujit de-aci nainte de mâinile ușoare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o transformare spirituală și o depășire a limitărilor. Vorbește despre momentul în care cineva se ridică deasupra condiției sale inițiale, descoperind frumusețea lumii și nemărginirea existenței.
