Doi frumoși.
Pe-o foaie de izmă-ngustă
Se oprește o lăcustă.
Ce frumoasă-i, fa, Marie!
N-are nici ea pălărie
Și, strânsă-n fotele ei,
Fără tocuri și cercei
Cu bondița-n subsuori
Și cu talpa goală-n flori
N-a fost, când era mireasă,
Nici Crăiasa mai frumoasă.
Însă e și-un brotăcel
Și nu luai seama la el.
Ochii lui în ochii ei
Licăresc și dau scântei.
Sufletele amândouă
Tremurând de-o spaimă nouă,
Și fiecare se strânge
Celălalt c-o să-l mănânce.
Vai de păcatele lor,
Nu a fost nici-un omor,
Au sărit care-ntr-o parte
Și s-au dus în cârji departe.
Adevărul se cunoaște :
Dânsa nu mănâncă broaște.
Ar putea măcar să guste
Dânsul, gingașul, lăcuste?
Sensul versurilor
Poezia descrie o întâlnire comică între o lăcustă și un brotăcel, personificate și umanizate. Se explorează tema atracției și a fricii reciproce, culminând cu o concluzie amuzantă despre preferințele culinare ale acestora.