Taci. Nu te mișca.
Din întunericul meu s-a deșteptat
Și zboară-n văzduhul înstelat
Acvila amintirii. O! nu turbura răsăritul.
De unde vine acvila albastră
De-a crescut atât?
Mică-n cuib și fără aripi am lăsat-o.
Nu-s prin urmare-nstrăinat
Pe totdeauna de trecutul meu.
Mai e nădejde, mai e mângâiere,
Mai colindă o umbră albă prin tăcere.
Norul ce mă răpise s-a spart!
Ploaie caldă! ploaie mănoasă!
Curgi, darnică, pe ogorul meu,
Din care morțile sufletului
S-au deșteptat.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema amintirilor și a trecutului, sugerând că, deși pot exista momente întunecate, există întotdeauna speranță și posibilitatea unei renașteri sufletești. Metafora ploii care curăță și revitalizează sufletul subliniază ideea de vindecare și de reînnoire.