De când mă știi, am luat asupra mea
Povara-ntotdeauna, Doamne, cea mai grea.
Și tot urcând în coastă, vream s-arat
Că nu mă dau poverile-ndărăt.
O suferință între alte două
N-am socotit-o suferință nouă.
Haide și tu, așază-te-n spinare.
Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare?
Cine-i strein și singur, cine?
Să urce-n cârcă, pe samar, la mine.
Hai, ticăloșii, blânzii, toți de-a valma,
Câți ați întors obrazul, câți l-ați bătut cu palma,
Însărcinare, poate, am de la Satan
Să vă ridic la cer prin uragan.
Sunt robul vostru, hotărât de sus,
Să fiu caricatura lui Isus.
De câți în seama mi v-a dat
Vreau să răspund pe față și curat.
Nu-l uit pe cel ce pâine da și nici
Pe cel ce da cătușe, pravila și bici.
Sunteți ai mei, și răi și buni. Veniți.
Dator sunt să vă fac și fericiți.
Dar ostenit în drumul meu îngust,
Că sunt ales la milă cu dezgust,
Scârbit de om, jignit de omenire,
Să-mi duc poverile la mântuire,
Aș căuta zadarnic a-nțelege
De ce mi-ai pus porunci de-atare lege.
Eu, Doamne, le-am primit și mă supun,
Stăpâne drag, gingaș ca un lăstun.
Vreau să te-ntreb: când m-ai ales, ai fost nebun?
Sensul versurilor
Piesa exprimă povara imensă pe care o persoană o poartă, simțindu-se obligată să ajute și să ridice pe ceilalți, chiar și pe cei care i-au făcut rău. Se simte un rob al acestei misiuni, ales pentru a suferi și a oferi milă, dar se întreabă dacă această alegere divină a fost una înțeleaptă.