Pe dâmbul luncii noastre, stau înșirate-o mie,
Croite-n grab’ aznoapte, capace și sicrie.
Sunt noi și încheiate cu goluri între scânduri
Și așezate, albe, pe câte zece rânduri,
Și toate pe-o măsură,
Că vor intra în ele cadavre de strânsură.
Și sicriele cinci sute, căpăcele cinci sute.
Așteaptă să mai fie umplute și bătute.
Mai late către umeri și-n jos mai îngustate,
Principiile raclei măcar sunt respectate,
Când ucigașii-n aer le-au murdărit pe-acelea
Ce le-ntocmesc morala și le botează pielea.
Trei biete mahalale muncesc să se dezgroape,.
Soldații cu topoare, cu răngi și târnăcoape.
Faetoanele de mână, cu pântec, legănate,
Au fost din tot orașul în pripă adunate.
De la gunoi și șanțuri, măturătorii-n porți
Au fost schimbați în ciocli, să care-n ele morți.
Și până la căratul de hoit, pe două roți.
Păzește santinela coșciugele, de hoți.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă macabră cu sute de sicrie pregătite pentru a primi cadavrele victimelor unui conflict. Versurile evidențiază brutalitatea și absurditatea morții, transformând oameni obișnuiți în gropari și dricari.