Tudor Arghezi – Cel Ce Gândește Singur

Cel ce gândește singur și scormone lumina
A dat o viață nouă și-un om de fier, mașina,
Ființa zămislită cu gândul și visarea,
Neînchipuit mai tare ca brațul și spinarea.
Cu ea brazdezi pământul în lung și lat și sameni,
Și una ține locul la mii de mii de oameni
Topitorii, cuptoare, mori, puțuri, fierăstraie,
O sârmă de lumină, o țeavă vâlvătaie,
O lampă duce graiul și dă-n văzduhuri vești
Că omul zămislește puterea din povești
Se face depărtarea mai scurtă decât pasul
La mii de poști s-aude și cunoaște glasul.
Vorbești cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul și timpul se-ncovoaie:
Pe-o sfoară cât e firul de păr și se agață
Vecia, nesfârșitul, pe un crâmpei de ață.
Se-nalță slabul, omul, pe aripi în țări
Și-aduce de acolo noi legi și mărturii.
Iată-l, coboară-n hăuri cu coiful lui rotund
Și râcâie oceanele pe fund,
El trece prin vâlvoare, prin cremene și gheață,
Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineață,
Și nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici greul,
E țara lui pământul și l-a-mpletit cu cerul.
Și-aprinde de lângă Argeș, luleaua, și văpaia
Din pipă încă-i arde, ajung pe Himalaia,
Și pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol,
I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la Pol,
Și, în sfârșit, urmașul lui Prometeu, el, omul,
A prins și taina mare, a tainelor, atonul.
El poate omenirea, în câteva secunde,
S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde.
E timpul, sluga veche și robul celui rău,
Tu, omule și frate, să-ți fii stăpânul tău.