Mergându-și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spânzurați în bâte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urâte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.
Născuți în beznă ca-ntr-un mal de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă
Și s-au târât și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o nentreruptă margine de gol,
Între lumina și-ntre rădăcină.
-Mântuitorule! strigară cât putură,
Trimite orbilor căutătura.
Spintecă gloata cu Cuvântul,
Că ne strivesc bolnavii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pământul
De pe lumina ochilor-ne moartă.
Iisus întinse mâna și
S-a luminat lumea de zi.
Sensul versurilor
Piesa relatează întâlnirea dintre doi orbi și Iisus, evidențiind credința lor și miracolul vindecării. Orbii cer ajutorul divin pentru a redobândi vederea, iar Iisus le împlinește dorința, simbolizând puterea credinței și a compasiunii.