De zeci de vieți îl cheamă
Pe cel fără vârstă, fără țărm, fără vamă,
Din singurătate.
Are să vie vântul, poate,
Cu sulurile desfășurate.
Poate o umbră albă
Cu lună în salbă.
Poate veni pasărea înstelată
Cu aripa tăiată.
Acvila, drumeață
Prin țărână și ceață.
Poate vântul mării, pribeag pe talaz.
Nu venise până la amiaz’.
N-a venit nici până la toacă.
Strigătul în pustiu începuse să tacă.
Păianjenii, preoți și arhierei,
Purtând odăjdiile de scântei,
În arcul streșinii de la cerdac,
Le cârpeau cu ață și ac.
Într-un plop cu turlă subțire
Corbii-și alegeau mănăstire.
Mișunau omizile-n albii uscate
De ape adevărate.
Luna spartă
Căzuse-ntr-o scorbură moartă,
Ca un urcior de lut.
Când a venit?
Cum a trecut?
Nu era vânt,
Nici pasăre, nici de cer nici de pământ,
Nici om, nici vis.
Era ca un lucru scris,
Făptură de șoaptă și scamă,
Se urzește, se destramă.
Ca o licărire de icoană.
Avea inel, cu o broboană
Ca o măceașă, privirea amară
De căprioară.
Zâmbetul întristat.
L-ai așteptat.
Ai adormit.
A venit.
A plecat.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema așteptării unei entități sau eveniment semnificativ, care în cele din urmă sosește într-un mod subtil și neașteptat, lăsând un sentiment de dezamăgire și efemeritate. Sugerează că ceea ce așteptăm s-ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor noastre și că timpul trece indiferent de așteptările noastre.