Album: Mihai Viteazul – Poemele Românilor.
Lumea moare pe pământ,
Iar eu cânt durerea-n gând.
E tăcerea cea mai mare
Când plângi singur și te doare.
Tu pământ, pământ adânc
Unde-i duci spre ce mormânt?
Le iei carnea pentru tine
Lași doar oasele amintire.
Tu nu știi ce-nseamnă dorul
Când își plânge tătisorul.
Tu nu știi ce arde-n noi
Când ne strigă mama-napoi.
Lumea-i plină de durere
Dă-mi măcar o mângâiere.
Nu-i mai lua de lângă mine,
Nu-mi da încă o amintire.
Rău e singur, frunză-n vânt,
Doamne ascultă al meu gând.
Nu mai pot să calc pământul,
Simt că pângăresc mormântul.
Dă-mi un brad cu scoarța groasă,
Am să fac din el o casă
Și sunt gata de plecare
Doar de-mi faci un semn matale.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă și sentimentul de singurătate în fața morții și a pierderii. Este un strigăt către divinitate pentru alinare și o mărturisire a incapacității de a depăși suferința.
