Norii, rufele spălate și-n colț e luna roză
Ai plecat de-acasă și mi-e milă – casă a durerii părăsită
Fată bine crescută și umilă nu-ți stă bine totdeauna plictisită
Mergi în cafenele neaerate, promiți prea mult cutare poză.
Copilul ce l-ai avut nu știi unde este
Poveste de întristat pe cineva
Vărul tău* din când în când te iubește
L-ai întrebat odată. E adevărat că a murit.
Buclele pe la urechi ca rădăcina vițelor de vie
Buzele sunt vinul vechi pentru anemici doctorie
Glasul tău cu scârțâit de cheie
Ține gândul încuiat, femeie.
Ai plecat, te-ai jucat, căprioară, încă nu te-am căutat
Dacă o să te întorci este semn de întrebare
Aer rece mă izbește-n față, simt alergături de vânătoare
Câinii nebuniei s-au dezlegat.
* Ion Vinea (n. a.)
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de pierdere și melancolie, evocând imagini ale unei case părăsite și amintiri dureroase. Naratorul reflectă asupra unei relații pierdute și a unui trecut incert, fiind copleșit de tristețe și deznădejde.