Nimic nu urcă, nimic nu coboară, nicio mișcare laterală,
el se ridică.
Nimic nu mișcă nici ființa, nici neființa, nici ideea, nici prizonierul înlănțuit, nici tramvaiul,
el nu se aude decât pe sine.
Nu înțelege nimic altceva decât scaunele, piatra, frigul, apa –
cunoaște, trece prin materia dură.
Nemaiavând nevoie de ochi, îi aruncă în stradă,
ultima scânteiere a sângelui în tenebre,
ultim salut.
Își smulge limba – flacără străpunsă de-o stea,
domolită,
toamnă moartă ca o frunză de palmier roșu.
Și reabsoarbe ceea ce a negat și destrămat, îl proiectează în altă emisferă, anotimp secund al existenței,
cum unghiile și pletele cresc și se întorc.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de alienare și transformare interioară, unde percepția asupra realității se schimbă radical. Personajul se desprinde de elementele concrete ale existenței și se proiectează într-o altă dimensiune, într-un ciclu continuu de negare și reabsorbție.