ruine – Versuri.pro

Duiliu Zamfirescu - La O Fântână

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Doarme Roma prin ruine
Umplu crinii atmosfera
Cu miresme de demult.
Sunători din mandoline
Trec, zicându-şi „buona sera”.
Eu ascult:.
Moare cântecul pe cale;
Gâlgâitul de chitară
Rar şi rar îl mai îngână.
A rămas acum pe vale,
Strajă nopţilor de vară,
O fântână.
Salve limpede făptură,
Tu, ce-ai pus prin împrejururi
Floare albă lângă floare!
Prin scirocco şi căldură
Numai tu rămasa-i pururi
Cântătoare.

Dimitrie Bolintineanu - Edessa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Eu vă salut, o, noapte și voi, o, stele albe,
Ce disputați domnia acestui loc mereu!
A voastră luptă-i demnă s-o vază Dumnezeu!
Vai! Omul trece iute cu faptele lui dalbe
Ce pierd pe calea vieții nestătătorul pas!
Tu, singură, natură, tot jună ai rămas!
Ce s-au făcut acele troiene de popoare?
Acele generații ce-n lume au trecut?
Și sclavii și-mpărații? Trăiră un minut,
Născând spre a se face țărână trecătoare!
Ce s-au făcut acele divine frumuseți
Ce-mpodobeau cu roze paharele-n ospeți?
Acei luți cu sun dulce ca mierea Adonii
Ce rechemau nectarul și zeii drăgălași!
Epiriana floare ai cărei sâni gingași
Produs-a pe eroul Europii și Asii?
Junia, frumuseța pe anii-i se certau
Și visele din secoli ideea ei ne dau.
Vai! Tot s-a stins! Putere și viață, și mărire
Urmat-au în uitare pe generațiuni!
Tot ce lăsară-n lume aceste națiuni
Sunt negrele morminte ce n-au nici amintire.
A numelui lor șoptă, dintr-un trecut de dor,
Ca zgomotul ce moare, ajunge-n viitor.
Chiar dacă amintirea ne-ar fi păstrat mărirea
În secoli ce-au să vie, morți, ce-ați fi știut voi?
Și cugetele voastre trăiesc ori printre noi?
În negrele locașuri aveți voi mulțumirea?
Vai! Moartea despărțit-a prin ziduri pân’ la nori
Pe morți de vii, în lume, sărmani, slabi muritori!
Tot cade în uitare! Popoare-mpovărate,
Popoare fără țintă și fără obiect,
Să rătăcesc în noapte: durerea le deștept.
Dar grecul, rob el însuși, aspiră libertate
Și cată să supuie pe popolul român!
El singur va să fie și liber și stăpân!
În aste locuri viața atâta de frumoasă,
Dar și atât de tristă, e toată în mormânt
Mai mult decât în oameni, pe-acest căzut pământ!
Omoară crud pe-un popol sclavia rușinoasă!
Un popol sub robie să-ncline abătut,
Atunci când energie, virtute a perdut.
Colo din vârful stâncii cascada gemătoare
Se varsă-n valuri albe și geme printre nopți.
În lac d-azur ea fuge, vărsând duioase șopți
Îndată ce s-aruncă din coasta-ngrozitoare.
Colo revarsă luna torințe dulci de foc
Și stelele ca vise bălaie vin, să joc;
Zâmbesc cu fericire acestor triste locuri
Ca cugete plăcute ce plană un minut
În suflete zdrobite d-un chin neabătut.
Lumina lor pe unde se varsă-n dalbe focuri.
Mai colo în pădure șacalul de mormânt
Amestecă urlatul cu murmura de vânt.
Pe orizonte ochiul zărește cum se-ntinde
O mare azurie sub focul cel ceresc,
Plăceri neexprimate ne-mbată, ne robesc;
Căci marea totdauna vederea drag aprinde.
Cu cât suntem aproape d-al vieții creator,
P-atâta fericirea alină-al nostru dor!
Să cercetăm țărâna scăpată insultării
De timpuri care seamăn și secer totul jos,
Tot pân’ la suvenirea d-un nume mincinos
Ce moare dopotrivă în nopțile uitării!
Să turburăm mărirea mormintelor în dor
Și să vedem în urmă-i ce lasă-un muritor!
Edessa nu ne lasă decât țărâna oarbă
Ce omul și cu timpul în fine au stricat:
Umana lăcomie chiar moarte-a despoiat
În restele lăsate mormintelor să soarbă.
Așa se vor abate ce noi am ridicat,
Așa lua-va vântul cenușa ce-am lăsat!
Așa peri-va încă a glorii lucire,
Țărâna răsipită de crivățul gemând
Nu va putea să știe de am lăsat trecând,
Pe viitorul lumii, a noastră amintire.
În darn locuitorii acestui loc frumos
Cred să-audă noaptea, în vântul dureros,
Pe piața unde fuse Edessa altădată,
Sunări de muzici, zgomot de cupe ce-nchin,
Și nichezări profunde, ce strigătele-ngân,
Strigări de oameni, zgomot ce face o armată.
În darn ei cred să vadă în nopți cum se formează
Grădini, palate, teatre, lumini că variază!
Nu! Moartea nu întoarce aceea ce răpește!
Trufia ce încinge pe popolii cei mari,
Pe regi, cată să cază sub timpii cei amari,
Căci Dumnezeu răzbună pe cel ce s-asuprește.
Cascada varsă-n noapte desfătătoare șopți
Și luna d-aur trece pe sânul negrii nopți.

Dimitrie Bolintineanu - Conrad

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

CÂNTUL AL III-LEA – EGIPTUL.
Cunoașteți voi pământul ce Nilul a născut?
Ce crivățul cu coama de gheață n-a bătut;
În care sub cununa-i se-nalță palmierul
Și pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul
Așa ca o columnă de marmur minunat
Ce sprijină un templu cu aur înstelat?
În care dulcea Ibis de zefiri legănată,
În silvele de cactus suspină amorată,
În care zea Isis c-un grațios surâs
În tristele deșerte crea un oasis;
Cunoașteți voi Egiptul ce n-are semănare
Cu nici o altă țară? Loc curios în care
Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrastă cu evrea cu ochii azurii,
Și palida arabă, cu fruntea visătoare,
Cu copta cu păr negru și brațe de ninsoare?
Pământ ce fecondează în fiecare lună,
Și nici un timp n-abate splendida sa cunună!
În care frunza cade sub soarele de foc,
Și alta vine-ndată de ține al său loc.
Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă;
Un cer senin și splendid adapă cu-a sa rouă
Pământul ce rodește și apele din Nil
Îneacă în tot anul acest fecund argil.
Acolo noi vom merge.. dar vasul fugător
Pe brazdele perfide alunecă ușor.
Conrad! veghezi tu oare, privești aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africană cu fața de eben,
Spre răsărit se duce purtând un diadem
De stele fără număr, când geme-n depărtate
O surdă vijelie.. fluierături bizare,
Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător!
Ai crede că toți monștrii marini s-adun în hor
Și țipă-n limbi diverse, pe tonul întristării,
Voind să ducă vasul în smârcurile mării.
Pilotu-abia mai șade la cârmă: e legat;
Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge;
Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge.
Și vasul se rădică, se lasă în abim,
Și iară se înalță! Un strigăt, un suspin
S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul
Se crapă, te înghite. Se îndoiește vântul,
Și valul îi răspunde prin mugetu-i duios..
E cântecul funebru.. Un strigăt fioros
Al celui ce comandă s-aude-n vijelie,
Spăimântător; e geniul uman ce tot învie,
Ce dă direcțiune, ce apără, prevede.
Speranța e busola, e harta; el o vede,
O cercetează, știe de este de temut.
Foc! foc în cală! strigă și totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul răcnește cu tărie,
Și vocea-i se aude tunând în vijelie.
Toți câți mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine să pătrundă el cel dintâi în cală
Prin flăcări și prin fumul ce flacăra exală.
Vâslașii îl urmează; el tot a-mbărbătat,
Iar pompele jucară și vasul a scăpat.
Dar zorile se varsă. Conrad pe pod privește
Acest spectacol magic, strein, ce îl răpește;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanți,
Ce joc cu vasul, și-unii îl trec la ceilalți,
Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte să puie jugul său.
Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată.
Și se zări o coastă: sprânceană depărtată.
…………….
Vedeți acea câmpie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de grădine,
Trei sute teatre, circuri, de viață, oameni pline.
Și astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu:
Abia în suvenire, de ele se mai știu.
Acolo fu necropol, morminte strălucite,
Palate elegante de preoți locuite,
Cu verzi grădini de arbori și cu parteri de flori,
Mărite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruină și malul cu-ntristare
Se-nclină și șoptește durerea sa la mare.
Lumina dimineții se varsă în eter.
Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier,
Traversă sânu-acestor sălbatice deșerte
Și fluieru-i exală fantastice concerte.
Ai fi crezut un șarpe, bălaur iritat,
Ce trece prin deșerte și șuieră turbat.
La Nil el se oprește și râu-aici apare
În toată maiestatea.. Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat în templul de la Nilopolis.
Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viață deșertelor profunde:
În fiecare vară verși palidele-ți unde,
Pe-această vale lată dând apă și pământ,
Făcând un loc de viață dintr-un întins mormânt.
Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale,
Când civilizațiunea aici și-ar face cale,
Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător
Nu ar sorbi și viața, și fructu muncii lor!
Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră,
O, martor al durerii acelor ce pieriră,
Ca să păstreze lanțul ce de atâția ani
Le dete moștenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii și sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar alții au răsărit,
Ce vor pieri ca dânșii, lăsând pe alții-n urmă
Să facă, unii domnii, și alții marea turmă
Precum ursita-i naște, făcând misterios,
Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos.
…………….
Pe muntele Libii răsare plina lună
Și varsă-un râu de raze pe valea lată, brună.
Un ocean de glorii plutește pe ruini.
Prin umbre și prin raze, răpește pe streini.
Oh! câte suvenire nu se deștept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt coloșii, cu marea formă-a lor.
Colo se văd pilonii, columne, obelisci
Parcă se mișcă, umblă, sau se adun aici.
Șoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase,
Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Mărețele tablouri parcă se animez,
Se mișcă; regi, regine pe vale însmăltez.
Maiestuoase umbre! Voi viețuiți în lume,
Vă răsfrângeți pe secoli cu ale voastre nume,
Cu ale voastre fapte; dar în închipuiri,
În umbra ce-nvelește atâtea suveniri.
Miscarea se produce de umbrele respinse
De raze; șoapta naște din vânturile stinse
Ce-adorm în aste locuri, din gemetul duios
Ce Nilul varsă-n noapte sub malul furtunos.
Suspinul unei paseri ce-adoarme în ruine.
Ce-o supără, în noapte, voioasele lumine.
Ce s-a făcut poporul ce-aicea a trăit?
Cu vechea-i strălucire el însuși a pierit.
Dispare-o națiune ca orice viețuiește.
Tot are-un timp, tot naște, produce, -mbătrânește,
Și apoi vine moarte, și totul e pierdut!
Tot? Nu! Nimic nu moare, odată am născut,
Deci mai putem a naște: am fost, putem fi încă.
Om laș, îmi spune mie, p-a vieții crudă stâncă,
Ce farmec, ce plăcere, ce bine tu găsești,
Încât să n-ai putere, curagi să părăsești
O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare
Pe care rătăcirea-ți le face mai amare,
Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc
Cum p-un deșert de moarte miragele plutesc
Și fac mai crudă setea ce sânul tău încinge
Când mincinoasa rază din ochii tăi se stinge.
Regreți aici în viață plăpândele cununi
De glorii, câștigate prin prostituțiuni,
Prin sânge, prin trădare? Regreți tu calomnia
Ce lângă poarta vieții, a-ți vesteji junia,
Credința și onoarea, te-așteaptă să sosești?
Regreți să lași o lume în care pătimești?
Ce te desprețuiește, ce-ți farămă junia,
Și inima, onoarea, amorul, poezia?
Ce-ți schimbă ziua-n noapte și dulcele-n venin?
Ce-ți fură partea vieții la soarele divin?
Merită plâns această amară comedie
Ce se numește viață? Vis, fantasmagorie,
În care se succedă atâtea ficțiuni,
Fantasme, spectruri, umbre, numite națiuni,
În care ele luptă s-apuce-un loc la soare,
S-apuce-un loc la viață, și-abia venite, moare!
În care adevărul, dreptatea, nu au loc
Decât pe cei fățarnici să serve ca mijloc,
În care interesul împarte pe dreptate
Și meritul se-nclină la mediocritate.
Născut aici în lume, o, zeu dezmoștenit,
Ursita-ți e-mplinită de cum ai suferit.
Ce îți rămâne încă să faci aici în lume?
Să lași mărețe urme? Să lași un mândru nume?
Să fie! Dar atuncea de ce tu întârzii
Să faci o faptă mare, printr-însa să re-nvii?
Și apoi, în grămada de nații ce compune
Al lor mormânt de doliu și de destrucțiune,
Ruină infinită, spăimântător mormânt,
Să mergi s-arunci îndată al tău mizer pământ!
O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare,
Nu ești sătul tu încă d-a ta prostituare
În lutul ce te leagă și-oprește al tău zbor?
Ast lut supus la patimi, pământ degrădător,
Ce poftele usucă, ce uzul ofilește,
Ce dorul îl consumă, tiranul îl robește?
Văzut-ați voi deșertul părând, când luna plină
Revarsă valuri d-aur în umbra serii lină?
Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk.
Flori, arbori nu răsare și toate se usuc.
Ea este încadrată de stânci cu crești bizare
Și munți cu scorbori triste în plină dărâmare.
Pe vale și pe măguri plutește-un văl de dor.
Nu mișcă, nu șoptește nimica trăitor.
Când blonda dimineață revarsă dulci lumini
Din genele-i de aur pe vechile ruini,
Conrad lasă mormântul în care el dormise
Și la Karnak se duce, făcând frumoase vise.
Dar colo este sala cea mare din palat.
Amantul lunii pare pe caru-i aurat
Și varsă oceane de raze pe ruină.
O sută de columne gigantici o sprijină.
Să stăm puțin aicea! O, mare Sesostris,
Aici din belle-arte făcuși un paradis,
Aici ți-a fost palatul. Dar cine poate spune
Tot ce aici încântă, răpește și supune?
Ce a putut să fie acest locaș divin,
În timpul tinereții când orice-aici privim,
Acuma, în ruine, acum în întristare,
Atâta farmec încă și frumusețe are?
El ne vorbește încă de strălucirea ta;
Dar popolul acela ce fruntea prosterna
La templul tău cel splendid, de mult timp a pierit,
Să plângă pe mormântu-i destinul ne-mblânzit!
Alți popoli, vai! urmară acelor mari popoare
De uriași! Șiroaie de barbari trecătoare,
Ce pier pe toată ziua și nu produc nimic.
Ei nu v-admiră, ziduri; pe sufletul lor mic
Aceste monuminte prea mari descuragează,
Prin comparațiune, pe ei îi micșorează.
Vedeți această sală ce timpul a lovit?
Aicea fuse centru de tot ce-a strălucit.
Locașu-ambițiunii, palatul cugetării,
Al patimii, puterii și-adesea al trădării;
Aici se prosternară atâtea frunți regești,
Aici se umiliră puterile lumești,
În cruda așteptare ca să se umilească,
La rândul ei, în urmă, mândria ta regească!
De te plângi tu, oare, sărmane muritor,
Când jugu umilește în lume p-un popor?
Ursita ta în lume, formând a ta ființă,
Lăsat-a pentru tine decât, vai umilință!.
Mai însemnați buchetul măreț, desfătător
De templuri și palate rămase la Luksor!
O, mare Amenofis! Aici trăiești tu încă.
Dar să pătrundem umbra, tăcerea cea adâncă!
Acolo un pilone gigantic întâlnești
Pe două mari masife, prin care-apoi zărești
O poartă c-o cornișă, ce artele amintă;
Tablouri hieroglifici pe Ramses îl prezintă.
Mulțime de tablouri fațada-mpodobesc.
Înuntru pe o sută columne strălucesc
Mulțime de legende cu simțuri grațioase.
Conrad admiră aceste lucrări maiestuoase.
El intră într-o sală, p-o stană de granit
Văzu un cuplu splendid, imagin înflorit:
Julia și Claricia în admirațiune,
Tablou divin ce limba refuză de a spune.
Ai fi crezut atuncea că-n lume sunt doi sori
Că frumusețea dulce e două dulci surori!
Că dulcea fericire, c-un spirit și c-un nume,
Își are-n cer o formă și ceilaltă-n lume.
Pe domele mărețe ațintă ochii lor
În admirațiune, extaz desfătător,
Și razele de soare, răsfrânte de ruine,
Formează p-a lor frunte un cadru de lumine.
…………….
Te-a inspirat Egiptul? Julia întreba,
În vasul ce acuma cu râul cobora,
Pe Conrad ce se luptă cu cruda nostalgie.
El prezintă Julii atunci o poezie,
În care al său suflet trecuse cu-al său dor,
O plângere amară, un cânt sfâșiitor,
Unit cu-o melodie suavă, prefumată,
D-amor și de speranță, de grație curată.
El exprima aspectul acestui vast mormânt
Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pământ,
Se răsfrângeau în sânu-i făcând ca să tresară
A suferinții coardă, vibrare crudă, -amară,
Și toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau,
La razele Julii ferice dispăreau.
A ei figură dulce plutea ca o minune
Pe toate-aceste locuri de dezolațiune;
Ea le făcea frumoase, eden încântător,
Le-mprumut junețe, surâderi, vise, amor,
Prefume, frăgezime, magie și răcoare,
Și le făcea dorite, frumoase, răpitoare.
Julia se ghicește în aste dulci cântări,
Aici ea se prevede ca cerul peste mări.
Ea vede aicea toate aceste flori divine,
Născute, înflorite sub razele-i senine
Din grațiile sale, cerești și dulci plăceri,
Surâde ca o roză în vânt de primăveri.
…………….
Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă.
El împletește perla înbălsămării nopți
Cu florile dorminde sub turburile șopți.
În vale cură Nilul: gemândele lui valuri
Primesc o umbră dulce de arbori dupe maluri,
Ce-ngână raza lunii în cursul ei plăcut,
Lumină ce denunță misterul neștiut
Al apelor în noapte. Acele două june
Femei se plimb răpite și par prin umbre brune:
Ca niște raze d-aur, suave-iluziuni,
Ce tot răpesc, încântă ca niște dulci minciuni.
Dar zorile desfășur ghirlanda de purpură,
A undii suprafață ferice ele-aură;
Și raze rătăcite pe Nilul lat plutesc
Prin umbrele tăcute ce ici, colo pălesc.
Pământul se-ncunună d-o față mai senină,
Precum o diademă de diamant lumină
Pe fruntea frumuseții, pe câmpul înflorit,
O pulbere de rouă pe flori a strălucit.
Și purpura corolii din roza prefumată
Prin plânsul dimineții apare mai curată,
Și cerul se-nlumină și stelele albesc;
Julia și Claricia cu flori se-mpodobesc,
La raze și la zefiri lăsând să le răsfețe
Plutindele cosițe ce-neacă ale lor fețe.
Conrad le urmărește în fantazia lor.
Admiră acele jocuri; se-mbată de amor.
Iar ele fac ghirlande de flori și încunună
Ca nimfele antice cosița lor cea jună
Cum perla își răsfrânge pe cadru-i aurit
Frumoasele ei ape, al ei chip fericit,
Răsfrânge-a sa albețe ce-ngână-un trandafir,
D-o frumusețe rară, spre coama sa de fir.
Această frumusețe, icoană credincioasă
A inimii, denunță o inimă frumoasă
Ce se varsă ca roua arzândii primăveri.
Credeai că-aspiri un aer de fragede plăceri,
Acel prefum de câmpuri; că simți o răsfățare
De raze de la soare ce-aduce desfătare,
Că vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros,
Pe fața întristată a vieții-aicea jos;
Că-auzi concerte mistici, cerești, îmbătătoare,
De paseri amoroase, sub flori desfătătoare.
Și sufletul atuncea părând întinerit,
Sub farmecul de viață ce tot a înverzit,
Se-mbată și deliră d-amoare fără nume,
Delicioasă, pură, necunoscută-n lume.
Dar cine să descrie trăsurile ce are
O inimă? Ea este întocmai ca o mare
Schimbându-și a sa față: seninul liniștit,
Și soarele, și luna, și vântu-mbălsămit,
Și cerul, norul, fundul și aspra vijelie
O schimbă-n tot minutul! Așa o bucurie
Precum și o durere pe inimi oglindind,
Le dau a lor coloare de fier sau de argint.
Cât a cătat să fie mari oamenii odată
A căror fapte-n lume atât de mari s-arată!
Ei, ce trăiau în lume chiar dupe ce mureau,
Ei, ce o nouă viață, murind, își mai creau?
Aceste mari palate abia mai las trăsură.
Momiile regale cu timpul dispărură.
În pulbere se schimbă tot ce a fost aici;
Tot ce-a produs știința și artele antici;
Dar cel puțin trăiră acele mândre nume
De fondatori și astăzi răsună încă-n lume.
Și vor trăi mult încă pe cât tot ce-au făcut
Va rechema mărirea anticului trecut.
Tu vei muri, o, popol, ce orbia te supune.
Tu, ce n-ai conștiință de civilizațiune.
Tu, care n-ai în viață nimica de dorit,
Tu, ce-n nefericire te afli fericit!
Să zicem un adio orașului mai nou
Ce a lăsat în urmă-i cel mai splendid herou!
O tânără femeie, cea mai frumoasă-n lume,
Pe timpul său te pierde, și peste al tău nume
Aruncă umilința sub care te înclini.
Acolo fu mormântul acestii dulci regini,
Acestii mari cochete! Nimic nu mai rămâne
Din urmele acestii zburdalnice țărâne.
Era scris, Cleopatra, să piară, tu pierind,
Și statul și mormântul ce înălțai trăind?
Uiți că erai femeie și te-ntroduci în noapte
La Cezar ce-n palatu-i se leagănă de șoapte,
De valuri, și medită Egiptu-a subjuga.
Un om al tău atuncea la Cezar s-arată.
Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur,
Zicând că el ascunde un prețios tezaur.
Pachetul se desface, Cezar la el cătând,
Văzu pe Cleopatra din stofe apărând.
Ce frumuseți, ce grații, ce voluptăți streine
Tu prezintași lui Cezar, ce se-nchină la tine,
Primind el, vingătorul superbului Pompeu,
El, vingătorul lumii, să fie-nvinsul tău!

Radu Boureanu - Cocorii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Îți amintești, amurgul la Histria și-n urmă
Adâncă noapte-n vata ei neagră ne-nveli,
După ce, roșii, norii s-au dus spre mare-n turmă
Și lebede se topiră în lacul Duningi?

Trecea peste ruine o tânguire seară
Și peste tava lunii mătănii negre, dungi;
Se pregăteau cocorii să părăsească țara;
Zăpada cenușie păreau pe grinduri lungi.

Mai mulți decât vreodată au dat năvală geții,
Mai stranii, dar mai tainic îmbietor să-i știi,
Să le ghicești năvala-n cenușa dimineții
Peste cenuși de veacuri și ziduri sângerii.

Margareta Sterian - Histria