Mă plimb printre ruinele tale, femeie.
Firește, cerul este albastru, ca lângă Mediterana,
dar cum este posibilă atâta distrugere?
Aleile șerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate și
zidurile rămase-n picioare,
pinii răsar de unde nu te aștepți, vizibili prin câte o fereastră, o boltă,
o curte interioară cu un ciot de havuz.
Sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
tencuiala slinoasă?
Menadele sunt roșu-cărămizii – cu ce ruj au fost mâzgâlite?
Ce amintire, din ce oraș, din ce seară, le umflă sânii rotunzi?
Norii trec pe deasupra ca niște furouri mototolite,
furtunile trec sfichiind bucățile de cornișă
ca niște cearceafuri ude de transpirație.
Firește, au mai rămas schițe vagi de triclinium,
graminee foșnind lângă pulpa satirului–
dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz și dispreț,
unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei Pall Mall, unde
sunt termele
de faianță și fard ale snobismului tău?.
Sunt vitrine apoi, cu oameni pietrificați, cu câini surprinși de
catastrofă încolăciți
dormind sau abia făcând ochi,
cu străzi pe unde umblam bârfând, spunând bancuri, punându-ne piedică,
uitându-ne prin garduri la mașinile garate prin curți,
la pensionarii pictând cu terebentină și duco tablouri de gang,
totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate,
gesturi de șist în vitrine.
Pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici,
asaltat de ghizi și hamali, cu nasu-n prospecte–
găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ,
încolăcită de rime și urechelnițe.
Rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
printre dărăpănăturile astea,
printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta..
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de pierdere și melancolie resimțit în fața ruinelor unui oraș, comparând această imagine cu amintirile unei relații trecute. Naratorul se plimbă printre vestigiile fizice și emoționale, căutând urme ale frumuseții și snobismului de odinioară.