odiseu – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Proteu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Înainte de-al zări pe Odiseu
cu-ai săi vâslași ce marea o brăzdează,
ebănuite chipuri se schițează
ale unui zeu numit Proteu.
Cioban de turme care pasc pe mare
și-nzestrat cu darul profeției,
în taină-și ține harul dibăciei
urzind năuc oracole bizare.
De oameni încolțit, se preschimba
în vâlvătaie, -n înfricoșat
ori în copac umbros pe mal surpat,
în undă care-n unde se-afunda.
De egiptean Proteu nu te speria,
tu, care-atâtea chipuri poți lua.

Jorge Guillen - Naufragiat Uimit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pe plajă refugiindu-se Odiseu,
Naufragiat şi gol,
Zări câteva fete.
Ele-au fugit. Rămas-a nemişcată
Doar una. Talia-şi înalţă mândru.
Încremenire! Acoperit cu frunze
Naufragiatul prins-a să vorbească.
Cu glas înflăcărat, privirea fermecată.
„Cine eşti tu, o, prea frumoasă fată
Cu braţe-atât de albe? Eşti zeiţă
Din ceruri coborâtă pe pământ?
Ori doar femeie
Asemenea cu zeii?
Ferice de părinţii ce te-au adus pe lume.
Nicicând zărit-au ochii mei aşa mândreţe,
De-Artemis vrednică, odraslă a lui Zeus.
O dată doar am fost mişcat ca-n aste clipe.
La Delos, lângă-altarul lui Apolo,
Când am zărit un palmier atât de zvelt,
Că am simţit cum inima-mi tresaltă.
Iertare-ţi cer că gol mă-nfăţişez privirii tale.”
Zâmbi femeia cea cu braţe albe.
„Oricine-ai fi, străine…” Şi zâmbea.
Strălucitoare, mândră. Nausica!

Homer - Odiseea/Cartea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De-acel bărbat cu minte-așa de mare
Ce multă vreme-a rătăcit de când
Prădat-a sfântul Ilion cel tare
Să-mi cânți, o muză, cum văzu umblând
Și multe țări și-a multor neamuri stare
Și mult răbdă pe mări întinse, vrând
Să-și scape dulcea viaț-a sa, și iarăși
S-aducă vii în patrie pe tovarăși.
Dar tot nu-i mântul, oricât de vie
Și vrere-avu și suflet el a pus,
Căci toți pieriră printr-a lor prostie,
Tăind din boi de-ai Soarelui de sus.
Copiii, vai! Iar Soarele-n mânie
Pe toți aceștia-n urmă i-a răpus.
Dintr-astea, muzo, a lui Joe fiică,
Tu spune-ne măcar și-o părticică.
Fugiți acum de-ursitele pierzării,
Toți ceialalți erau la vatra lor,
Scăpați și de război și truda mării.
Pe-acesta singur, cel topit de dor
De-a sa nevastă și pământul țării,
Calipso nimfa-n largul ei ponor
Robit îl mai ținea de mult, cu gândul
Să-l ia bărbat și-n nesfârșit avându-l.
Dar când apoi a vremilor rotire
Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar
Și toars-a fost de zei și-a lui sosire,
El nici atunci n-a fost fără de-amar
Și-avu și-acasă printre-ai săi mâhnire.
Deci mil-aveau de el toți zeii, dar
Poseidon îl ura cu ură mare
Cât timp fu Odiseu pribeag pe mare.
El chiar acum era plecat departe
În fundul lumii la etiopei,
Al căror neam spre răsărit se-mparte,
Iar alții stau spre-apus. Deci între ei
El stând își petrecea, luând și parte
La jertfa lor de tauri și de miei.
Iar zeii ceialalți steteau la sfaturi
Pe-Olimp cu Zevs în largile-i palaturi.
Aci-ntre ei al lumilor părinte
Vorbea acum că-n minte i-a venit
Egist cel bun, pe care mai-nainte
L-a fost ucis Oreste cel vestit.
De-acesta deci el își aduse-aminte
Și-așa-ntre zei acestea le-a vorbit:
„Oh, cum se plâng cei vii pe zei! Și-anume
Că orice rău prin noi s-ar face-n lume!
Dar singuri ei, luându-ne la vale,
Prin vina proprie-și pregătesc nevoi.
Așa și-Egist, în contra sorții sale,
Luă nevasta lui Atrid, și-apoi
L-a și ucis, de-abia sosit din cale,
Deși-și știa sfârșitul trist, căci noi
De mult l-am prevestit. Și chiar Hermia,
Al ceții-alungător, i-a dus solia:
«Să nu cutezi nici regele-a-l ucide
Și nici să-i iai nevasta-n patul tău,
Căci crud Orest va răzbuna pe-Atride
Când fi-va-ntors acas-acest flăcău. »
Așa i-a zis, dar nu-i putu deschide
Orbita minte-a lui Egist cel rău,
Deși dorea din tristul pas a-l scoate;
Și-acum Egist plăti deodată toate! ”
Răspunse-atunci a Zării-albastră fată:
„Părinte Zevs! Vorbești de-acest mișel;
Dar el luă pe drept amara-i plată
Și-a pururi piar-așa câți fac ca el!
Eu însă de-Odiseu sunt întristată,
Că-și duce viața-n cel mai jalnic fel,
Lipsit de-ai săi și dat înstrăinării
Pe-un trist ostrov în sterpul larg al mării.
O zână stă-n palat aici, o fiie
De-a marelui Atlas, care-ntre zei
Adâncurile mării-ntregi le știe
Și poartă-n spate nalții stâlpi, acei
Cari țin pe dânșii-a cerului tărie.
Deci fiica lui îl ține rob al ei
Și-i toarce vorbe dulci, cu zâmbet spuse,
Să-și uite-n veci de țara ce-l născuse.
Iar el dorește-n jalea ce-l doboară
Să vadă-n țara lui un fum măcar
Urcând de pe colini, și-apoi să moară!
Dar tu, de jalea lui, nici n-ai habar.
Dar nu ți-a fost el drag? Nu-ți dete doară
Pe câmpul Troiei cel atât de-amar
Destul prinos? Ori nu-ți făcu pe voie?
De ce-l urăști acum, părinte Joe? ”
Răspunse-atunci al lumilor părinte:
, , Ce vorbe mari din gură ți-au scăpat,
Copila mea? Pe cel și mai cuminte
Din câți trăiesc, și-acel care mi-a dat
La Troia-n câmp atâtea jertfe sfinte,
Pe bunul Odiseu să-l fi uitat?
Eu nu. Dar cel ce zguduie pământul
Îi poartă ur-acum, pentru cuvântul
Că-n larg ponor lipsit-a de vedere
Pe fiu-i Polifem, ciclopul plin
De cea mai multă-ntre ciclopi putere
(Născutul fiu de-o fiic-a lui Forkin,
Pe care-o vru Poseidon de muiere
Și-n peșteri deci îl cunoscu deplin:
Toosa cea ce undei dă galopul).
Și-așa, de când el îi orbi ciclopul,
Îi poartă ură, nu ca să-l răpuie,
Ci numai spre-a-l purta pribeag mereu.
Dar noi acum să judecăm de nu e
Vrun chip de-a-ntoarce-acasă pe-Odiseu.
Poseidon deci acum deoparte-și puie
Mânia lui, căci oricât e de zeu,
Nu poate-nvinge-a noastre vreri, pe toate,
Și-a sta-mpotriv-a toți el tot nu poate! ”
Atene-atunci așa vorbi cuvântul:
„Părinte-al nostru, cel ce-a-totu-ntreci
Pe toți! De vrea așa, cum zici, preasfântul
Acest sobor, pornind atunci să pleci
La Circe dar pe cel grăbit ca vântul,
Pe Herme-al tău, și s-o vestească deci
Că-i vrere-n cer, adânc nestrămutată,
Să-l lase pe-Odiseu să plece-odată!

Homer - Odiseea/Cartea VIII (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Jocurile lui Alcinou.
Deci foarte vesel Ares c-a găsit-o,
De mâini o prinse-apoi și i-a vorbit:
„Ei, haide-acum și culcă-te, iubito,
Și-alături dormi cu dulcele-ți iubit,
Căci soțul tău cărarea și-a pornit-o
La sinții cei cu graiul bâlbâit.”
Așa i-a zis și-o strânse-ncet și dulce,
Și-ardea și ea de pofta să se culce.
În pat, deci, s-au suit și se culcară.
Deodată însă cursa-și dete drum
Și multe lanțuri tari se revărsară
Și-i prinse latu-astfel, încât nici cum
N-aveau vreun chip de-a se mișca; deci, stară
Înfipți pe loc și nemișcați de-acum.
Și-atunci ei, în sfârșit, speriați văzură
Că nu mai pot scăpa din legătură.
Și iată că-n curând s-a-ntors din cale
Cumplitul șchiop, și mânios venea,
Căci Soarele cel îmbrăcat în zale
I-a spus ce e, căci Soarele-i pândea.
Deci, stând la naltul prag al casei sale,
Nebună furie-n piept îi clocotea
Și-așa striga, de faptele femeii,
Iar strigătu-i ajunse la toți zeii.
„Veniți, o Zevs, și voi ce-n vecinicie
Trăiți tot vii! Vedeți în patul meu
Un lucru slab, de râs și de mânie!
Că-și bate fata tatei Zevs mereu
De mine joc, că-s șchiop și-n ologie,
Și-n dragoste s-a dat c-un derbedeu,
Căci eu sunt un olog cu boală-n oase,
Iar el frumos, cu glezne sănătoase!
Dar nu-i de vină nimeni pentru mine
Decât acei ce-au fost părinții mei,
Oh, oh! De nu m-ar fi născut mai bine!
Priviți-i, deci, cum dorm, voi vecinici zei,
În patul meu și-n stare de rușine,
Iar eu mâhnit mă uit acum la ei!
Dar oricât se iubesc, lor nu li-e dulce
Și nu cred c-or dori să se mai culce!
Căci iată-acum un chin li-e nenfrânata
Dorinț-a lor. Că-n lanțuri pe-amândoi
Eu am să-i țin așa, până ce Tata
Nu-mi dă depline zestrele-napoi,
Pe câte i le-am dat, luându-i fata,
Cățeaua asta, cum vedeți și voi!
Frumoasă-i este fata, n-am ce spune,
Dar făr’ de frâu în poftele-i nebune!”
Așa striga, și s-adunau ca vântul
De iuți toți zeii la palat în jos.
Veni și cel ce zguduie pământul,
Poseidon mai întâi; veni sfătos
Ermias, cel ce are-adânc cuvântul,
Veni și-Apolo cel cu arc frumos.
Zeițele făceau că nu le pasă,
Și-au stat — știu eu! — și de rușine-acasă.
Deci zeii dătători de cele bune
Priveau din prag, și se porni-n curând
Un mare râs cu hohote nebune!
Și foarte se mirau și ei văzând
Acele lanțuri, căci erau minune.
Și-așa-ntre ei vorbeau acum zicând:
„N-au bun sfârșit păcatele făcute!
Și-ades domolul prinde pe cel iute.
Deși de tălpi atât de sprinten este
Vestitul Ares, dar venind încet,
L-a prins acum, deși e șchiop, Hefeste!
Deci bate-oricând pe sprinten un șiret!
Să dea, deci, gloabă furul de neveste
Spre-a nu se tot ținea de muieret!”
Așa vorbeau de faptă și de plată;
Ci-ntors spre Herme-a zis atunci deodată
Apolo Foibul, meșter al săgeții:
„Vestite vestitor, tu cel ce dai
Tot numai cele bune-ale vieții,
Să-mi spui adevărat: ai vrea să ai
În brațe-așa pe zâna frumuseții
Și prins în laț atât de strâns să stai?”
Deci Hermes a răspuns oftând de colo:
„Vai, dare-ar Dumnezeu, iubite Apolo!
De-aș fi-n de trei ori mai cumplite ițe,
Și-ați sta râzând să mă priviți și zei,
Și toate câte sunt în cer zeițe,
Și tot așa aș vrea, cuprins la sânul ei,
Să-i dorm așa cu capu-ntre cosițe!”
Și-au râs cu hohot fericiții zei.
Poseidon singur nu râdea de-aceste,
Ci mult ruga cu vorba pe Hefeste
Să rup-acele lanțuri încurcate,
Să iasă Ares, că-i ajunge-atât:
„Dă-i drumul! Că mă fac chezașul, frate,
Că totu-ți va plăti, cât ceri, și cât
E datină-ntre zei, și-i cu dreptate!”
Dar zise șchiopul foarte hotărât:
„Ah! De-asta nici nu-ți mai răci cuvântul,
Poseidon, tu cel ce cuprinzi pământul!
La omul rău e rea și chezășia.
În sfatul zeilor eu cum să-ți pui
Zălog cuvântul tău și omenia,
Când el, scăpat de-aici din lanțul lui,
N-ar vrea să-mi mai plătească datoria?”
Răspunse iarăși vechiul zeu: „Îți spui
Că dacă Ares ți-ar fugi, nepoate,
Eu însumi pentru el plăti-voi toate!”
Atunci răspunse șchiopul, deci: „E bine!
Eu nici nu pot nesocoti-ntre noi
Cuvântul tău, și nici nu se cuvine!”
A zis puterea lui Hefest și-apoi
Deschise-acele lanțuri de rușine,
Și-n clipa când scăpar-aceștia doi
Din lanțul lor, s-au repezit cu zborul
Spre Tracia unul, Ares luptătorul,
Iar zâna cea de-a pururi iubitoare
De zâmbete spre Pafos, unde-avea
Dumbrava ei și-altare jertfitoare.
Haritele-o spălară, deci, pe ea
Și-au uns-o cu miresme-ntăritoare,
De cari au zeii mari oricând ar vrea,
Și-n scumpe-au îmbrăcat-o mândre haine,
Cari sunt vederii-un dulce cuib de taine.
Acestea le cânta, deci, vestitorul
De cântece-ntre oaspeți. Și-ascultând,
Prea mult și Odiseu, pustiitorul
Cetăților, se bucura; și-n rând
Cu el se bucura și-ntreg poporul.
Iar regele Alcinou apoi, chemând
Pe Aliu și frate-său, un joc cerut-a,
Căci foarte mândru ei jucau bătuta
Și nimeni nu-i putea la joc învinge.
Luă, deci, mingea și spre cerul nalt
În nori umbroși zvârlea frumoasa minge
Plecat pe spate Aliu, iar celălalt
Sărind ușor și pân-a nu atinge
Pământul sur, o și prindea din salt.
Așa făcură jocul încercării
Cu mingea lor, zvârlind-o-n slava zării.
Apoi frumos își începură jocul
Pe largul loc de mult popor cuprins,
Săltării lor ades schimbându-i locul.
Iar tinerii-mprejur băteau aprins
Din mâini și tălpi, sporind într-înșii focul,
Și-un clocot pînă-n cer atunci s-a-ntins.
Răpit acum de ce vedea nainte,
Se-ntoarse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Puternice Alcinou, și-al lumii toate
Tu cel mai vrednic neam care-îl văzui!
Pe drept te lăudași că nu se poate
Să-ntreacă-n joc alt neam pe-al tău! Și-avui
Prilej să-l văd, și glas de uimire-mi scoate!”
Deci nici nu mai putu, la vorba lui,
De vesel Alcinou un frâu să-și puie
Și-așa-ncepu poporului să-i spuie:
„Fruntași feaci! Cuminte om îmi pare
Acest străin și oaspete-Odiseu!
Deci haide-acum și dați-i fiecare
Un dar de oaspe, după gândul meu.
Sunt doisprezece regi în adunare,
Iar cel de-al treilea peste zece eu,
Și noi conducem țării-aceștia pașii.
Deci fiecare dintre noi, fruntașii,
Să-i dea tunică și manta curată;
Și fiecare aur, un cântar,
Dar toți s-aducem toate și deodată,
Ca el, mergând la cină cu-acest dar
În mâini, să-și aibă inima-mpăcată,
Și cer lui Evrial, c-a fost flecar
Și rău cuvânt i-a spus, să ni-l împace
Cu vorbe bune, ori cu vreun dar ce-i place.”
Așa le-a zis, iar ei se-nduplecară,
Deci fiecare-un crainic a trimis
S-aducă darul, chiar aici afară.
Venind apoi și Evrial, a zis:
„Mărite Alcinou! Acum eu, dară,
Îl rog pe oaspe și i-o spui deschis
C-aș vrea să fim cu dragoste-mpreună,
Și-i dau, ca să-l împac, o spadă bună,
De-aram-avându-și pânza ei, și iacă,
De-argint mâneru-ntreg, un lucru rar;
De fildeș alb e poleita teacă,
De-acum pilit de-un meșter argintar.
E bună armă și socot să-i placă.”
Vorbi-nvârtind în mână scumpul dar
Cu ținte mari de-argint, și-apoi se duse
Și-n mâini lui Odiseu vorbind i-o puse:
„S-o porți în pace, taică! Iar cuvântul
Ce-am spus aci-n nesocotința mea
Să-mi fie negrăit și ducă-l vântul!
Iar zeii-atoatevăzători să dea
Să-ți vezi din nou nevasta și pământul,
Căci rea e soarta prin străini și grea!”
Așa vorbi-mpăcând cu-acestea sfada.
Deci zise și-Odiseu, primindu-i spada:
„Și tu cu pace, dragul meu! Iar Joe
Să-ți dea din ceruri tot ce-ai vrea să ai
Și fac-așa să nu mai simți nevoie
Nicicând de-acum de spada ce mi-o dai
Cu-atâta drag, și-o iau cu-atâta voie!”
A zis și peste piept viteazul crai
Încinse spada cea cu ținte dese.
Ci-n vremea asta soarele-apusese.
Și-au fost de față darurile-aduse,
Pe cari le-au dus ai regelui flăcăi
Cu crainici la palat, unde le puse
Cu rost și rând regina prin odăi.
Iar regele, plecând de unde șezuse,
Porni spre casă, și cu toți ai săi
Sosind, ședeau pe nalte bănci prin sale.
Și-așa vorbind, a zis nevestei sale:
„S-aduci o ladă care-o ai, Harete,
Mai mândră prin cămări. Și-n ea să pui
Tunică și manta, și tot ce-i dete
Acest popor ca dar, și să i-o-ncui.
Și-n vas de-aramă slujnicele fete
Să fiarbă apa pentru baia lui,
Încât apoi, cu toate-n rând, regină,
El făr’ de griji să stea cu noi la cină,
Voios de-ospăț și glasul lirei sfinte,
Iar eu îi dau acest ulcior cu flori
De aur scump, ca să-și aduc-aminte
De mine-n casa lui de câte ori
La zei el va-nchina de-aci-nainte.”
A zis. Și-atunci, chemând pe slujitori,
Porunci să facă foc le-a dat Arete,
Și apă-n larg cazan s-aducă fete.
Deci ele-au pus căldarea cea de baie
Deasupra pe cărbuni; și când stetea,
Turnară apă și-au făcut văpaie
Cu multe lemne ce-au aprins sub ea,
Deci focu-ncunjura cu vâlvătaie
Tripedul larg, iar apa se-ncălzea.
În vremea asta pentru oaspe scoase
Din câte-avea Harete lăzi frumoase.
Pe cea mai bună una din cămară
Și haine-a pus, lucrând încetinel,
Și aur scump și toate câte-i dară
Feacii-n dar, și-i zise-apoi astfel:
„Acum capacu-l vezi! Fă-ți însuți, dară,
Cum știi, al legăturii nod pe el,
Ca nu vreun hoț, cât timp tu dormi pe podul
Corăbii-n mers, să-ți strice lăzii nodul!”
Deci regele-Odiseu veni și-ndată
Își puse-n rând capacul, iar pe el
Făcu un nod cu foarte încurcată
Legare-a sfoarei, cum fu nodul cel
Făcut de Circe, zâna cea-nvățată,
Căci însăși l-a-nvățat să-l fac-astfel.
Găzdoaia, deci, veni să-l cheme-n scaldă,
Iar el intră cu drag în apa caldă.
Căci nimeni vro-ngrijire nu-i mai dete,
De mult, de când din casă-i l-a lăsat
Calipso, zâna cea cu mândre plete;
Iar pân-atunci ca zeii-a fost spălat.
Acum spălat și uns de-aceste fete
Și-n foarte mândre haine-nvestmântat,
Ieșind din baie, el se-ntoarse-n casă
La cei ce, stând, își petreceau la masă.
Navsica însă, având dumnezeiască
Frumsețe-n chip, în pragul salei sta
Și nu-nceta uimită să-l privească
Și-ncet și dulce-aceste-i cuvânta:
„S-ajungi cu bine-n țara părintească,
Străine prinț! Și-ajuns la casa ta,
Să nu mă uiți! Căci eu am pus la cale,
Eu cea dintâi, scăparea vieții tale!”
A zis, iar Odiseu vorbi cuvinte:
„Ah, Zevs, al Herei soț, numai de ar vrea
Și-ar da odat-al lumilor părinte
Să plec și să mă văd în țara mea,
Și cât voi fi, aduce-mi-voi aminte
Și ca pe-un Dumnezeu te voi avea!
Căci tu mi-ai mântuit pierduta viață,
Fecioară mândră cu frumoasă față!”
A zis, și lângă rege-a mers să șadă,
Iar crainicii-au adus fripturi și vin.
Veni și-alt crainic purtător de spadă,
Ducând de mână printre mese, lin,
Și-n mijloc, de unde toți puteau să-l vadă,
Opri pe Demodoc, pe orbul plin
De dulci cântări, pe care toți le-ascultă,
Și-așa de drag îl au și-n cinste multă.
Iar cel isteț în iscodiri șirete,
Vestitul Odiseu, atunci chemând
Pe crainic lângă el, a rupt și-i dete
Din carnea ce i-au dat de-ntâiul rând
Și lui întâi de toți, un mare spete
De porc cu dinții albi, și gros având
Strat alb de proaspete grăsimi topite,
Și: „Du — a zis — din partea mea, Iubite.
Și dă lui Demodoc această spată!
Din suflet îl cinstesc, și-așa cum sunt
Sărac străin, cu inimă-ntristată!
Toți cei ce-s muritori pe-acest pământ
Iubesc pe cântăreți, cu cinste cată
La darul lor, căci darul lor e sfânt.
Iar muza, cea ce-nvață cântăreții,
E dulcea fiic-a tatălui vieții!”
Așa vorbi; iar crainicul i-o duse.
Și vesel Demodoc primind-o-n mâini,
Simțit-a-n suflet bucurii nespuse.
Ei toți, deci, întindeau ale lor mâini
Spre multele fripturi pe masă puse.
La vreme bun-apoi, dintre bătrâni
Sculându-se-Odiseu vorbi cuminte
Și-ntors spre Demodoc, a zis cuvinte:
„Pe tine, Demodoc, te țin în lume
Pe tine-n cinste mai presus de toți,
Căci tu-ntre toți ai cel mai dulce nume!
Atât de limpede-n iveală scoți
Și ce-au răbdat și ce-au făcut anume
La Troia-n tristul câmp și-ahei și soți,
Că parcă le-ai văzut tu însuți, toate!
Dar spune-acum și cântă, de se poate,
De calul cel de lemn cum, larg și mare,
Zorit de-Atene, l-a clădit Epeu,
Și cum, umplut de-oșteni armați, pe care
I-a dus spre seară-n Troia Odiseu,
Aduse-a Troiei jalnică pierzare.
De poți și-aici să cânți pe placul meu,
Voi da atunci întregii lumi de veste,
C-a fost în tine-un Dumnezeu și este!”
A zis și-n grabă meșterul cântării
Porni cântând de-ahei cum au întins
Vântrele-n vânt, plutind pe largul mării,
Lăsând în urmă-ntregul câmp aprins.
Cum alții mulți în mijlocul-adunării
Troienilor, în cearta ce s-a-ncins,
Ședeau în calul dus pe înserate
De chiar troieni în sfânta lor cetate.
Cânta cum, stând pe lângă cal, nebunii,
Erau cu vorbele-mpărțiți în trei:
Să-l crape-aici pe loc cerură unii,
Că-i gol, ziceau; iar alții dintre ei,
Să-l zvârle-n râpi pe coasta văgăunii;
Iar alții mulți, să-l ducă pentru zei,
În Ilion, ca ura să le-o stingă.
Și-acest din urmă stat fu scris să-nvingă.
Căci scris a fost ca Ilion să piară
Când Troia va primi un cal de lemn,
Având pe grecii cei mai buni povară,
Conduși de luptătorul cel mai demn
Cânta cum grecii-apoi se revărsară
Din golul vintre la știutul semn,
Cum arseră prădând cetatea sfântă,
Printr-însa risipiți fără de țintă.
Cânta cum a-nceput înfricoșatul
Omor prin noapte; și cânta spunând
Cum iutele-Odiseu răzbi-n palatul
Cel nalt a lui Deifob, cumplit intrând,
Cum Ares intră-n taberi, iar bărbatul
Atride Menelau cu el în rând,
Și cum s-a-ncins din sală-ntr-altă sală
Război între-apărare și năvală.
Și cum în lupte care-ntrec gândirea,
A stat și-a-nvins cu inimă de leu,
Căci vru Atene să-i sporească firea,
Spre-a pierde Troia regele-Odiseu,
Așa cânta. Și toți cu gându-airea
Urmau pe Demodoc, atenți mereu,
Așa cânta, iar Odiseu în taină
Plângea de-i tremura-mbrăcata haină.
Așa femeia-n plâns și-n vai se zbate,
Căzând pe mortu-i soț care-a căzut
Străpuns de negre suliți sub cetate
Și-n fața oștii lui, căci a văzut
Grozavul rău cum peste-oraș s-abate
Și-n cale i s-a pus, să fie scut;
Ea-l vede-acum murind, și-n țipet plânge
Și cade peste el și-n brațe-l strânge.
Ci-n dosul ei, urlând cu vrășmășie,
Dușmanii-azvârl cu suliți și-o izbesc
Și-n gât și-n șold, și hainele-i sfâșie,
Și-o leag-apoi și roabă o pornesc
La munci și-amar și-așa-n ticăloșie
Obrajii ei cei tineri se topesc —
Asemeni Odiseu cu gemet, bietul,
Plângea și sta și-și asculta poetul.
Dar nu-i vedeau potopul din pleoape,
Căci el plângea-ntr-ascuns; dar când și-a dat
Mantaua-n sus, ca fața să-și îngroape,
Bătrânul Alcinou privi mirat,
Și gemet s-auzi, că-i sta aproape.
Simțind atunci ce e, s-a ridicat
Și-a zis: „Feaci, să nu-mi huliți cuvântul.
Eu zic că Demodoc să-și curme cântul!
Ce cânt-acum, la mulți nu le mai place!
De când cinăm și cântă Demodoc,
Tot plânge-acest străin și nu mai tace.
Eu bine văd că-n suflet are-un foc;
Și lira de-ar tăcea, mai bine-ar face.
Nu triști ne vrem aci-n frumosul loc,
Ci toți voioși, și noi și tu, străine,
C-așa-i frumos și-așa se și cuvine!
Căci toate-n cinstea ta sunt azi serbate,
Și-acest ospăț și nava ce-ți vom da
Și câte-ți vor mai fi din suflet date.
Căci orișice străin când te-ar ruga,
De nu ești un hain, îl ai ca frate.
Dar nici tu să n-ascunzi ce-om întreba,
Cătând să spui cu vicleșug, străine,
C-așa nici nu-i frumos și nici nu-i bine!
Și țara ta și-orașul și poporul
Tu spune-ni-l, ca-n drumul ce-o să-l faci,
Să-ți știe nava gândul tău și dorul.
Căci nu găsești nici cârme la feaci
Cum alte nave au, și-astfel nici zborul
Pe mare-al lor n-atârnă de cârmaci,
Ci singure știu vrerile și gândul
Oricui și-oriunde-un drum ar fi făcându-l.
Și știu și-orașele și-oricare țară
Din orice loc al lumii, și străbat
Prin neguri multe-o noapte-oricât de-amară,
Ca vântu-n zbor al mării câmp sărat.
Și nu-i nimic cumplit ca să le pară
Primejdie-n drum, și-i drept că nici nu pat
Nimic, și nici o frică n-au de moarte,
Decât de una, și ni-e grijă foarte,
De ce spunea bătrânul meu părinte,
Că prea petrecem pe străini oricând,
De-oriunde vin la noi, și ține minte
Poseidon asta cu mânie-n gând.
De nu vom înceta de-aci nainte,
O nav-a noastră-o va-neca pe când
Veni-ne-va din drum, ca să-și răzbune,
Și și pe-al nostru-oraș un deal va pune.
Așa ne tot spunea bătrinul tată.
Dar toate-acestea câte le cânta
Vor fi să fie-ori nu vor fi vrodată,
Așa va fi cum Dumnezeu va da.
Tu spune-acum dreptate-adevărată:
Ce țări văzuși tu-n pribegia ta,
Ce neamuri cunoscuși prin larga lume,
Ce-orașe ele au și care-anume?
Și cari, trăind sălbateci ca mișeii,
N-au legi și drepturi și cu alții-s cruzi?
Și cari primesc străini și roagă zeii?
Să-mi spui apoi de ce-ai tu ochii uzi
Când stai și-asculți câte-au răbdat aheii
Și plângi de câte ori de-Ulise-auzi?
Doar zeii-au tors acel război, cu toții,
Să fie cântec spre-a-l cânta nepoții,
Din guri în guri purtându-l cântăreții!
Ori poate că la Troia ți-a pierit
Vro rudă bună, dintre cei ce-ai vieții
Sunt cei dintâi în neamul înrudit,
Vrun ginere, sau socru-ori chiar băieții,
Ori poate-un soț cu-adevărat iubit,
Căci soțul drag, cu vreri adevărate,
Nu-i nicidecum mai rău decât un frate!”

Homer - Odiseea / Cartea V (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Calipso.
Iar el a răsturnat copaci, și-apoi
Curând s-a apucat să-i și cioplească.
Deci douăzeci de brazi, de-aceia moi
La lemn, îi netezi cu cioplitură
De bardă-apoi, frumos, după măsură.
Și sfledere aducându-și, început-a
Din grinzi să-ncheie podul plutitor,
Piroane mari de fier apoi bătut-a
Și-n scoabe-a prins întreg podișul lor.
Așa de largă-și izvodi deci pluta,
Pe cât de larg un meșter clăditor
Măsoară fundul largii sale nave,
Menite-a duce-n ea poveri grozave.
În urmă-a prins pe margini s-o-ngrădească
Cu pari, să-i puie tălpi, iar podul larg
Cu scânduri lungi frumos să-l învelească.
Catarg ciopli și-antenă prin catarg,
Și cârmă-și mai ciopli, și, ca s-oprească
Potopul sur de valuri ce se sparg,
Făcu-mprejur din sălcii o-mpletitură,
Luând și mult prundis ca-ncărcătură.
Aduse nimfa pânze-apoi, și-ndată
El și-ntr-aceasta meșter își făcu
Vântrele largi, și-antena fu legată
Cu tari frânghii. Deci gata-mpinse-acu
Pe pârghii pluta-n marea cea sărată.
Era a patra zi, când totul fu
Gătit, și-a cincea zi, ieșit din baie,
Porni-mbrăcat frumos în mândre straie.
Deci vin i-a pus într-un burduf, și apă
Într-altul zâna, iar în coșul greu
Merinde-atâta cât putu să-ncapă.
Și-un vânt bătea domol. Iar Odiseu
Voios privea pe-al mării larg cum scapă
La larg cu pluta-n tot mai larg mereu.
La cârmă stând, cu mâna pricepută,
Purta pe-adânc grăbit mânata plută.
Și nici nu mai dormi, ci tot în zare
Spre Cloșcă sta privind, cu gândul pus
Spre-acel Văcar ce-apune și răsare
În scurt răstimp, și tot spre Ursă-n sus,
Pe cea ce-o mai numesc și Carul-mare
Și-a pururi se-nvârtește făr’de-apus,
Privind spre Orion, ca stăpână zării,
Ce n-are parte-n veci de scalda mării.
Căci zâna-i dete, când plecă, povață
Să aibă Carul tot la stânga-n zări.
Și-așa plutea pe largul cel cu față
De negru viu, și-n urmă-n depărtări
A optsprăzecea zi zări prin ceață
Umbroșii munți ai prorocitei țări.
Nelimpezi s-arătau în fundul zării
Și-asemeni unui scut în pâncla mării.
Dar iată că sosea venind neblândul
Neptun din Etiopia și-l zări
Pe Ulis, departe din Solim văzându-l.
Aprins de-amara furie-și clăti
Pletosul cap, cu vuiet scuturându-l,
Și-adânc din suflet astfel izbucni:
„Oho! S-au răzgândit pesemne zeii,
Cât timp eu fui să-mi văd etiopeii,
Și iată-mi-l aproape-acum de țara
Feacilor, în care-i scris, cum știu,
De-ursita lui să i se curme-amara
Durere-a căii și s-ajungă viu.
Dar nu cred eu că și-a plătit ocara
Făcută mie, că-mi orbi pe fiu! ”
A zis, și iată nori acum el mână
Și furca-i cu trei dinți luând-o-n mână,
În mare-a dat și-o face tulburată,
Și vânturi iuți pornesc și șuier scot,
Și noapte fu, că-n negri nori deodată
Pieri și mare și pământ și tot.
Cumplit Zefirul năvăli să bată
Și-Eurul iute și grozavul Not,
Iar Crivățu-nghețând sudoarea frunții,
Mari valuri prăvălea-nvârtind cât munții.
Atunci genunchii moi i se tăiară
Și-așa vorbea cu inima gemând:
„Vai mie, vai! Ce-o fi cu mine iară?
Mă tem că-mi spuse drept zeița, când
Mi-a spus că până ce s-ajung în țară
Am multe încă să mai pat răbdând,
Și-al mării rău și sufletu-mi va scoate,
Că iat-acum sosesc și-așa sunt toate!
Ce nori adună Zeus și-i mână turmă
Și-ntreg văzduhul l-a umplut de ploi!
Ce vânturi iuți al mării larg îl scurmă
Din fața mea și-urmându-mi dinapoi!
Aici mi-e, Doamne, ziua mea din urmă!
Ferice-acum, ferice e de voi,
Danai, ce-odată-n câmpul trist al Troii
Urmând pe-Atrizi pierirăți ca eroii!
Vai, cum n-ai dat, din multul sfintei mile,
Tu tată Zeus, să pier pe când eram
De-a valma toți, în toiul tristei zile
Și-n nor de lănci troiene ne-apăram
Pe mortul nostru cel mai scump, pe-Ahile
Acum eu aș fi mort. Și-aș ști că am
Un nume între-ahei! Dar zeii dară
Să pier pe-aici o moarte-așa de-amară. ”
Așa vorbi, și-o undă-nfricoșată
În cap îl năvăli, venind de sus,
Iar pluta lui se-ntoarse răsturnată.
Atunci din mână cârma i s-a dus,
El peste cap fu azvârlit deodată
Adânc sub apă, iar vârteju-adus
De volbura de vânt ce-umpluse largul
I-a rupt din mijloc, și-i căzu catargul.
Departe-n vânt și pânzele zburară
Cu-antena lor cu tot. Iar Odiseu
Mult timp a stat sub apa cea amară
Și nu putea ieși, căci straiul greu
Al nimfei îl trăgea spre fund. Deci dară
Târziu ieși-n sfârșit, scuipând mereu
Săratul val, căci multă saramura
Curgea din păr pe-obraz, umplîndu-i gura.
Dar gândul lui și-acum era la plută,
Și-așa, deși trudit, el năzuia
S-apuce pluta cea cumplit zbătută;
Deci prinse-o grindă și sări pe ea.
Și-așa scăpă de moartea sa văzută.
Iar valu-n mii de părți i-o răsucea,
Cum duce-un vânt de toamnă-n zare-naltă
Scaieți uscați ce lanț se țin de-olaltă.
Așa era deci pluta lui purtată
De-a valma-n largul cel de spume sur;
Când Notul o lăsa, venea deodată
Un Crivăț orb, care-o sucea-mprejur.
Iar când Zefirul înceta să bată,
O da-n primire recelui Eur.
Dar Ino a lui Cadm, o Levcotee,
Acea ce-ntr-alte vremi a fost femeie,
Și-acum zeiță-n mări, de toți temută,
Văzând pe Ulise-atât de năcăjii,
Cu milă ea-l plângea, și stând pe plută
În chipul unei paseri ce-a ieșit
Din negrele-adâncîmi, vorbi gemută,
Cu glas de om, și-a zis: „O, ce-ai greșit,
C-atât amar Poseidon îți urzește!
Dar tot nu vei pieri, oricât dorește!
Dar orișice mânie-ți poartă-n minte,
Tu lasă-ți pluta să se zbată-n vânt,
Și-n apă să te-azvârli, făr’de vestminte,
Și-așa să-noți spre-al Scheriei pământ.
Căci scris îți este-aici, de mai-nainte,
Să scapi de rău. Și-acest zăbranic sfânt
Încinge-l peste piept, din bună vreme,
Și sări în val cu el, și nu te teme!
Iar când tu vei simți pământ sub mână,
Grăbit de peste piept atunci desfă-l,
Nentoarsă însă fața ta rămînă
Și peste umăr sfintei mări tu dă-l. ”
Așa-i vorbi din mări venita zână
Și-n mâna lui punând vrăjitul văl,
Căzu-n adânc sub unda frământată
Și-n negrul val pieri apoi deodată.
Ci-n minte frământa de-a valma gânduri
Mâhnitul Odiseu, cu gemet mult:
„Vai, iarăși poate vrea ca-ntr-alte rânduri
Pierirea mea vrun zeu! Și-odată smult
Văzându-mă de-aceste biete scânduri,
Să n-am nici un sprijin! Deci n-o s-ascult!
Căci țara unde voi găsi scăpare
Eu însumi o văzui depărte-n zare.
Mai bine-așa! Și-un zeu poate m-ajută!
Și câtă vreme bârnele-mi vor sta
Legate-n locul lor, voi sta pe plută
Și tot ce-i scris să rabd, eu voi răbda.
Iar când va fi de valuri desfăcută
Și țăndări peste-adânc, voi înota,
Căci n-am alt plan să-mi dau de mai-nainte. ”
Pe cînd deci le-nvârtea acestea-n minte,
Un val boltit și-nalt cât un părete
Venind spre pluta lui, i-o cutropi.
Și-așa cum sar și paiele-mprăștiete
Din stog, și-n mii de părți, cât ai clipi,
Le duce-un vânt, tot astfel descheiete
Și grinzi și scânduri larg le risipi
Grozavul val. Iar Odiseu istețul
Pe-o bîrnă sta, cum stă și călărețul.
Și-apoi zvârlindu-și straiele, -și încinse
Ștergarul sfânt pe piept, și-alunecînd
În valuri înota cu mîni întinse.
Poseidon însă l-a văzut și dînd
Din cap, vorbi-n mînia ce-l cuprinse
Și-așa zicea cu inima-i din gând:
„Așa! Te zbate-acum pierind în ape,
Iar Zeus din cer să-mi vie să te scape!
Și trag nădejde că și mort vei spune
Ce-amar ai tras! ” Cu biciu-apoi a dat
În mîndrii cai cu coamele nebune
Și-ajunse-n Ege-n mîndrul său palat.
Veni Atene-acum cu lucruri bune;
Căci drumul altor vânturi l-a legat,
S-adoarmă-n larg cu toatele tăcute,
Și-un Crivăț a pornit cumplit de iute,
Ce-n drumul lui a-ntins întreaga mare,
Să-l ducă pe-Odiseu pînă va da
De-acei feaci ce-i vor găti scăpare.
Deci două nopți și două zile sta
Pe-un mare val, pe-același val călare
Și-ades văzut-a moartea-n fața sa.
A treia zi-n sfârșit, cînd dete sfîntul
Un cer senin în zori și-a stat și vîntul,
Văzu pămînt, prin zarea dimineții,
Cînd valu-l ridica pe culme-i sus.
Deci cît se bucură copiii bieții
De viața tatei ce zăcea răpus
De-o boală rea-n răpunerea vieții
Și-un zeu dușman dureri în el a pus.
Dar zeii buni de boala lui îl scapă,
Așa se bucura-ngrozit de apă
Și el acum, cînd ochii săi văzură
Pămînt uscat în fața lui. Dar cînd
Era departe cît auzi o gură,
Și groaznic s-auzea la mal urlînd
Al mării val ce-n iute-alergătură
Spre stînci se prăvălea-ndărăt căzînd
Și-n spume-nvăluia pe-acolo totul,
(Căci nu era loc blînd să-l treci cu-notul,
Ci stînci cu vîrfuri mari și-mprăștiete),
Atunci cu inima din pieptul lui
Vorbind zicea: „Vai, iat-acum, cînd dete
Să văd pămînt, și după ce trecui
Atît larg pe largul mării spete,
Nu văd acum pe nicăieri și nu-i
Cît văd cu ochii-un loc să ies la maluri,
Ci numai vîrfuri ce răsar din valuri.
Aci-ntre sineși volburi se mănîncă,
Izbindu-se de stînci, și muget scot;
Păreți dincolo face-nalta stîncă
Și-alungul ei să merg nu-i chip să pot,
Căci marea-ntr-astea locuri este-adîncă.
Pe-acolea, printre stînci, de-aș vrea să-not,
Din nou se poate-o undă să m-apuce
Și drept spre stînci în volbură m-ar duce.
Să cat mai pe departe maluri joase?
Să-not pe lîngă mal, cătînd liman?
Vai, tată Zeus, mi-e spaima morții-n oase.
Să nu mă-mpingă iarăși vrun orcan
Pe largul sterp al mării neguroase!
Și-asupră-mi să-ntărîte-un zeu dușman
Dihănii din adînc, cu rea făptură,
Că-l știu eu pe Neptun că-mi poartă ură! ”
Pe cînd deci! e gîndea pe-acestea toate,
Un mare val răpindu-l îl ducea
Spre-o stîncă numai colțuri unde, poate,
Strivit ar fi rămas, de nu-i dedea
Atene gîndul că-ncetînd să-noate,
Să prind-un colț de stîncă și să stea
De dînsul atîrnat, ținîndu-l bine,
Cît timp trecu tot valul pe sub sine.
Scăpase-acum, dar valul mult mai tare,
L-a smuls la-ntoarcere-n atare chip
Și-așa-l zvîrli departe-n larga mare,
Precum din cuib cînd smuls e vrun polip,
Pe-atîtea noduri cîte trupu-i are,
El smulge prund și fire de nisip;
Așa din mîni rămas-au bucățele
De carne-a lui, pe-al stîncii colț, și piele.
Cu zile-ar fi pierit acum în spume
De n-ar fi fost să-i dea Atene-n gînd
Alt lucru nou. Căci el ieșind la lume
Din apa mării se ducea-notînd,
Iar ochii lui pîndeau la mal anume
Liman pe undeva, ori loc mai blînd.
Și-ajunse-așa-n sfîrșit, urmînd înotul,
La gura unui rîu frumos cu totul,
Lipsit de stînci, și bun liman, să iasă.
Văzu că-i rîu și plînse Odiseu:
„Te rog s-asculți, oricine-ai fi, și lasă,
Stăpîne sfînt, să ies! Că-n pieptul meu
Mi-e numai lacrimi inima rămasă,
Fugind de mări și de-ndîrjitul zeu!
Căci vrednic e s-asculte-a lui durere
Chiar zeii cei din cer, oricui le-ar cere
Și milă și-alinări durerii sale,
Cum ție-ți cer azi eu! Și deci mă ia
Ca oaspe-al tău, la gura apei tale,
Căci multe-am suferit! ” Și-și potolea
Zbătutul curs și-i dete-o blîndă cale,
Primindu-l rîul, și-Odiseu ieșea
Cu moi genunchi și brațele-atîrnate,
Învins de tot de trudele-ndurate,
Și tot umflat, și-o neagră saramură
Curgînd din el pe gură și pe nări;
Deci făr’-de glas și de suflare-n gură,
Căzu-n leșin pe malul sterpei mări.
Dar cînd în suflet i s-a-ntors căldură
Și-n gura lui cea moartă răsuflări,
Luînd prosopul cel ursit să-l scape,
Cu fața-ntoarsă l-a zvîrlit în ape,
Ca dus de valuri îndărăt să-noate,
La Ino, spre-a-l primi cum i l-a dat.
Și-acum, ieșind pe mal, tîrît pe coate,
Întins căzu-n trestiș și-a sărutat
Pămîntul sfînt, acel ce-nvie toate.
Și-adînc oftă din sufletu-ntristat:
„Vai, ce să fac, că toate mă-mpresoară!
Căci iat-acum și-al nopții-amurg scoboară 8,
Și-aici pe-un mal pustiu de voi petrece
Cumplita noapte, vai, mă tem de ger,
Că poate-o ceată umedă să-mi sece
Puțin rămasu-mi suflet și-o să pier,
Că-n zori pe rîu și vîntul bale rece
Și-i rece-n zori și roua cea din cer!
De-aș merge-n deal să-mi cat tremurăturii
De frig culcuș în frunzele pădurii.
Cînd tremuru-mi de frig o să s-aline
Și-un dulce somn va-nchide ochii mei,
Mă tem că poate da-n tufiș de mine
Vro fiară rea și-aș fi mîncarea ei! ”
Așa se frămînta; dar tot mai bine
Să doarmă-n frunze-adăpostit de-un stei.
Și-așa porni, căci nu era departe,
Pe-un deal înalt văzut din orice parte.
Și-aici găsi un loc mai singuratec
Sub doi măslini, cu crengi pînă-n pămînt,
Cu fructe-un pom, iar celălalt sălbatec.
Sub ei puterea umedului vînt
N-ajunge-oricît ar fi de furtunatec
Și nu străbate-n veci nici soare sfînt,
Nici ploaia prin frunzișu-i des nu cură —
Cu-atît de-amestecate crengi crescură.
Subt ei cătînd deci bietul să pătrunză,
Cu mînile-un culcuș el și-a făcut,
C-atît de mult-a fost căzuta frunză,
Încît și doi bărbați ar fi putut,
Și chiar și trei, de Crivăț să s-ascunză,
Oricît de mult și tare-ar fi bătut.
Și-aici apoi s-a-ntins, părîndu-i bine,
Și multe foi morman a strîns pe sine.
Precum, cînd n-are-aproape-ait om să-i ceară,
Pe cîmp plugaru-acopere-n ogor
Cărbuni aprinși subt spuză-n fapt de seară,
Păstrînd pe-a doua zi sămînța lor,
Așa s-ascunse el ca să nu piară.
Atene-apoi c-un somn alinător
Închise ochii lui și-odihn-aduse
În trupu-i mort de truda ce-l răpuse.

Radu Gyr - Întoarcerea Lui Ulise

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii..
Mesenii beau și cupa mea se umple
-voi beți cu morții și cinstiți strigoii.
Eu am rămas sub zidurile Troii..
Eu am rămas sub zidurile Troii
și cu tovarășii mei morți în fundul mării..
Se rumenesc berbecii grași și boii,
zadarnic, în miresmele frigării.
Eu dorm de mult sub zidurile Troii
ori putrezesc sub alge cu vâslașii;
-întors acasă cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu pașii..
Eu am rămas sub zidurile Troii.
Mă pipăiți pe umeri, pe veșminte,
încredințați că am venit ‘napoi;
ci eu sunt numai sute de morminte
în leșul care umblă printre voi.
Îmi povestiți de temple cu pilaștri,
despre noi zei ce-n lipsa mea crescură..
-eu vă bășmesc de morții mei albaștri
rămași sub Troia sau prin mari de zgură,
și moarte, nu cuvinte am pe gură.
În cinstea mea poftiți aezi la cină
ca să mă cânte ca pe toți eroii ;
dar numai umbra mea cu vin închină ;
eu dorm de mult sub zidurile Troii.
Ciocniți la masă numai cu strigoii..
Uleiuri cu miros adânc de floare
sângele Troii de pe trup nu-mi spăla,
că dincolo de orice scăldătoare,
port morții scumpi pe mine tencuială.
Eu am rămas sub zidurile Troii..
Iar când pe sânii dulci al Penelopei
pun fruntea, în afund culcuș fierbinte,
eu sânger încă-n luptă cu ciclopii
sau rătăcesc pe mări cu oseminte.
Cu dornice săruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiardă la-ntâmplare
pe piept, pe brațe, rănile din lupte,
crezând că urma lor nu mă mai doare.
Ci eu sunt tot o rană nevăzută
și răni mi-s ochii, crâncenii și goii..
Femeia mea sau morții mă sărută
veniți în pat de sub cenușa Troii?.
Mă pierd, din nou, în valuri cu năierii,
din nou mă bat în scuturi cu strigoii.
Alunec dintre coapsele muierii
și mă-ngrop iar sub zidurile Troii..
Eu am rămas sub zidurile Troii!

Gheorghe Tomozei - Ulise

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Așa cum mă-nvățară mai vechii și mult vechii,
muiericele glasuri când îmi doboară grechii
mi-astup cu ceară scoicile, două-ale urechii,
pereche doar cu luna, altfel dușman perechii.
De un catarg, la prova, mă las legat în rafii
și goalele sirene cu pâcle dulci, de sta fii
în carne-mi toarnă unghii, ca în arginți, zarafii
dar sângele îmi urlă în trup: fii surd, așa fii!
S-ar tăvăli-ntre cipreși și-n coșuri mari cu pești
cu solzi încă-n vibrare sărmanu-mi trunchi și-acești
bărbați albind sub pulpă năvoadelor cerești.
Pot să-i întorc din pofte, cu caste prevestiri,
spre cele ce ne-așteaptă mișcând lopeți subțiri,
la țărmul de departe al Singurei iubiri

Giorgios Seferis - 9 - Portul Este Vechi Nu Mai Pot Aștepta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Portul este vechi, nu mai pot aștepta
pentru prietenul care a părăsit insula cu pini
pentru prietenul care a părăsit insula cu plantații
pentru prietenul care a plecat spre mare.
Am lovit tunurile ruginite, am lovit vâslele
astfel încât corpul meu să revigoreze și să decidă.
Velele dau numai mirosul
de sare din cealaltă furtună.
Dacă am ales să rămân singur, ceea ce am dorit
era o singurătate, nu un fel de așteptare,
sufletul meu s-a spulberat pe orizont,
aceste linii, aceste culori, această tăcere.
Stelele de noapte mă duc înapoi la Odysseus,
la anticiparea morților printre asfodele.
Când am ancorat aici speram să găsim printre asfodele
cheile care îl cunoșteau pe Adonis rănit.

Giorgios Seferis - Pe Un Stih Străin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fericit cine a călătorit ca Odiseus.
Fericit dacă în ceas de plecare simţea puternica
armătură a unei iubiri, în tot trupul,
ca venele-n care vuieşte sângele.
Iubire cu nesfârşit ritm, invincibilă
ca muzica şi eternă
fiindcă s-a născut când ne-am născut şi, de murim,
nici noi nu mai ştim că ea moare şi nici lumea
nu mai ştie. Pe Domnul Îl rog să pot spune, într-o clipă
de rară fericire, care e-această
dragoste.
Stau uneori împresurat de străinătate
şi aud glasul ei îndepărtat ca un clocot
al mării unit cu furtuna.
Şi mi se arată în faţă iar şi iar
năluca lui Odiseus cu ochii înroşiţi
de sarea talazurilor
şi de vastul dor de-a vedea din nou fumul
ce iese din căldura casei lui
şi câinele îmbătrânit de aşteptare în faţa porţii.

Iosif Brodski - Odiseu Către Telemah

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dragul meu Telemah,
Războiul Troian
s-a sfârșit. Cine-o fi învins nu mai țin minte.
Presupun că grecii: atâția morți
departe de vetrele lor doar grecii îi pot abandona..
Și totuși, drumul spre casă
se dovedi prea lung din cale-afară,
de parcă, în timp ce noi pe-acolo
pierdeam timpul, Poseidon ar fi extins spațiul.
Nu-mi dau seama unde mă aflu,
ce se află-n fața ochilor. O oarecare insulă murdară,
tufișuri, acareturi, grohăit de porci,
grădină sălbăticită, o careva regină,
bălării, pietre.. Scumpe Telemah,
dacă e să rătăcești atâta șir de ani,
insulele îți par că seamănă-ntre ele; și creierul
deja prinde-a greși, cât numără la valuri;
năpădit de gunoaiele orizontului –
chiul plânge, iar carnea apei îți astupă-auzul.
Nu-mi mai amintesc cum se sfârși războiul
și nu țin minte câți ani să ai acuma tu.
Crești mare, dragul meu Telemah, crești mare.
Doar zeii pot ști de ne vom revedea sau nu.
Deja tu nu mai ești pruncuțul la un pas de care
eu oprisem bivolii ce trăgeau în plug.
De n-ar fi fost Palamede, noi viețuiam împreună.
Dar poate, și el are dreptate: fără mine,
tu ești ocolit de patimile lui Edip
și visele tale, scumpul meu Telemah, sunt neprihănite.
1972