Versuri corectate și adnotate
Era o sfântă fără sfânt,Fără credință, fără casă,Avea doar inimă și gândȘi-o fustă verde, de mătasă. Cu astragal și iacintVenea la fiece mireasă,Ea, mica sfântă fără sfânt,Fără credință, fără casă. Și ne-am adus aminte cândÎn toamnă negură se lasă,Cum lângă noi, de noi visândCă nu ne vede și nu-i pasă,Era o sfântă fără sfânt.
Nimic nu va mai veni.Primăvară nu va mai fi.Calendare de mii de ani o prevestesc tuturor.Dar nici vară și nici ce sună atât de frumosprecum „văratic” –nu va mai veni nimic.Să nu plângi,spune o muzică.În restnimeninu spunenimic.
Patronul asfaltat și idealscoate troile din cal.Raiul tău de tinicheamurdărise steaua mea.Se zbătea într-un păhuidimineața nimănui.Prin pociumbi și prin stobori –cobori, drumule, cobori.Noaptea vine alt cal mortsă se uite-n pașaport.Ciocârlia îmi trimiteîntr-un cântec, stalactite.Și râmă ca vierii-n fântâniochii ierbii, acuma bătrâni.
Cel care s-a dus departe de satumblând printre nalbespre puținul străvechi și secatcu ghizdurile albe –nu s-a mai întors. Gâfâie optsprezece veride clamoare și patimă.Ziua care se numește ierile desparte cu-o palidă cratimă.El nu s-a-ntors. Amurgul are-un vierme încolăcit pe tors.
Moartea-i blândul nopții vânt;Viața – zi de greu zăduf.E-amurg – mă-mbie somnul –A zilei trudă m-a frânt.Peste culcușu-mi o creangă-a crescut,Din vârfu-i privighetoareaMi-adie un viers de iubire –Eu până și-n vis îl aud.
Stele parcă sunt pe lângă tineși ce este, bucuros tu iei,căci tu miez de cornalină binenu poți prinde-acestor scarabei.Fără spațiul, care doar ți-aratăcrustele, pe sânge tu să-l porți;mai apropiat și blând vreodatăel n-a fost. Pe-acești gândaci, ca morți,de milenii se-odihnește-afarănedorit de nimeni și solid;și sub legănata lui povară,ațipind, gândacii-n ei se-nchid.
Fată mare cu tulpan,Ce-ai găsit la zeul PanDe te-ai dus cu el pe susFără nimeni să-ţi fi spus,Fără nimeni să-ţi fi datMai firesc sau mai ciudatDe-nţeles că-i dreptul tăuSă te-arunci orbeşte-n tăuDar să nu păţeşti nimic,Fată mare cu trup mic,Şi necopt şi neatins?Vatra-i rece, focu-i stins!
Coborâtă din fermecătoru-i piscDacă încă o dată ar fi să se mai ișteIubirea lui, nepăsătoare s-ar arătaNumărând nenumărații ei spiniRisiptiți în ceasuri, în minute.
Țineam un giuvaier pe deget –Și-am adormit –Ziua era caldă, și vântul prozaic –Îmi spuneam „Va fi bine păzit” –.În zadar! La trezire preacinstitele degeteMi le mustram –Azi doar amintirea unui ametistE tot ce mai am –.
Cântă la vârful pinuluio pasăre s-a oprit,tremurând, pe trilul lui.Stă, săgeată, pe ramură,se estompează între aripiiar în muzică se varsă.Pasărea este o așchiecare cântă și arde viupe o notă galbenă.Ridic ochii: nu este nimic.Liniște pe ramurăpe ramura spartă