Versuri corectate și adnotate
Din orașul dens, mai cuminte,ar dormi, visând înalte terme,duce-n febră drumul de morminte;și ferești din ultimele ferme.Îl urmează cu-o privire rea.Și-n grumaz mereu le simte-așacând se pierde, nimicind de-o parteși de alta, până se desparte,implorând, își urcă-n ceruri, frânt,golul, și privește-n prejmă iutesă nu-l bată vreo fereastră, poate.Pe când apeducte-ndepărtatecheamă, cerurile-i dau tăcutegolul lor în … Citește mai mult
Sus, în orașul efebilor,Pan suferindul – susploile scotochii verzi ai copacilor.Dansul lichid, șerpuitumblă prin ochii bolnavului –trupuri mereu mai albastreși biciuie carnea.Și din fiece fluier al naiuluiies uriașe omizi – dar nici unanu-și mai întoarce spre dânsulunicul ochi.
Numai nevăzând vă pot vedeaeste adevărat sau poate să existe.Mă mișc fără să mă mișcanimalele triste.Vorbesc fără să vorbesc,o piatră gânditoare,copil bolnav privindu-și degetelecare-i încep alte picioare.
Nu-i egoist cel care de oameni se ferește,Că omul care după semenul său, ca după o pradă, gonește.Traduceri – Nicolae MareșAdam Mickiewicz – Versuri alese
Singură să fiu lăsată.Caldă și definitiv muriiîntr-o cameră-nghețată.Seceră cu dinți sclipi.Numai groapa umbră n-areși tânjesc un con căzutîntr-o pată de păianjencare trupuri vii a supt.Și-n lume duce sufletturla fără cavaler.Adu-miun cuțit virgin de tăiat piatradintre pieptul meu și cer.
Eu am desfășurat soarta-mi de orfanpe masă, ca pe o hartă.Am trasat itinerarulprin locurile mele din vânt.Cei care vor veni nu mă vor găsi.Cei care speră nu există.Și eu am băut licori furioasepentru a transmuta chipuriîntr-un înger, în pahare goale.
AșaO tristețeA intratÎn târg.De dimineațăPlouând.Și cioriCârâind.De-abiaSe poate citiUn jurnal.Parcă,De-a sta acasăȘi, cum eraÎn zilele noastre
Pentru a discuta cu cei mai buniîncepem prin ruperea legăturilor de la ochi;pentru a corespunde cu cărțileprin rescrierea acestora;pentru a edita edictele sfinte,și la miezul nopțiisă vorbești cu ceasul atingând un pereteîn izolarea fonică a universului.
Ego.Tot mai tăcut și singurÎn lumea mea pustie –Și tot mai mult mă apasăO grea mizantropie.Din tot ce scriu, iubito,Reiese-atât de bine –Aceeași nepăsareDe oameni, și de tine.
La pian: spatele meu în lume.La pian: în spatele unui zid înalt.La pian: ca și cum ați merge într-o mină,sau pe o băutură de băut, fără a lua pe nimeni.