gradina tainei – Versuri.pro

Sabestari - Grădina Tainei (VII)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

PILDUIRI.
De-i spui acelui care din naștere nu vede
ce-nseamnă o culoare, nicicând nu te va crede.
Și albul ca și roșul și verdele din iarbă,
la fel de negre-s pentru a lui vedere oarbă.
Gândește-te la orbul din naștere și taci!
Făcutu-l-a să vadă unsoarea vreunui vraci?.
Când cugetul râvnește-a privi înspre cea lume,
ca orbu-i care-ncearcă-a vedea ceva anume.
Dar omul mai vădește și-o altfel de-nsușire,
ce-l face să pătrundă a tainelor urzire.
Ca focu-i ce se iscă din cremene și fier,
un foc care țâșnește din trup și duh spre cer.
Când cremenea și fierul lovite-s laolaltă,
se luminează lumea de-aici ca și cealaltă.
Ciocnirea lor i-aduce-atunci tainei tâlcuirea.
Tot ce-ai aflat să-și afle în tine împlinirea!.
Cum tu-ul tău e-aievea imaginii divine,
tot ce-ți dorești ai grijă să cauți doar în tine.

Sabestari - Grădina Tainei (V II)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pilduiri
Profetu-i ca un soare iar sfântu-i ca și luna.
Se întâlnesc când Domnul pe frunți le-a pus cununa.
Străluce profeția-n a ei desăvârșire.
Sfințenia-i apare căci nu e-o tăinuire.
A sfântului sfințenie nu trebui să se vadă.
Profetul și-o arată și-o-aduce drept dovadă.
Pornind drumețul de la „Pe-Allah de-L vei iubi”
ajunge la lăcașul „Allah te va-ndrăgi”.
Și în lăcașu-acesta de taină, Cel Divin,
iubindu-l, îl absoarbe atuncea pe deplin.
El pân’ la capăt drumul acest l-a străbătut,
când și-a unit sfârșitul cu al său început.
Desăvârșit e omul ce din desăvârșire
se poartă ca și sclavul, dând lumii pilduire.
De străbătut-a drumul cel fără de prihană
pe creștet Domnu-i pune-a califului coroană.
Mort pentru sine însuși, el se înveșnicește
când iarăși cu-nceputul sfârșitul și-l unește.
Din Legile Credinței își țese-al său veșmânt.
Lăuntrul său devine-atunci Calea spre Cel Sfânt.
Pătrunsă de-Adevărul etern e-a sa ființă.
Pricepe tot ce se-află-ntre crez și necredință.
Doar cu virtuți înalte-nzestrată e-a sa fire.
Vestit e pentru cele ce știe și smerire.
Sunt toate-n el. De toate el s-a desprins deplin,
și-l ține-ascuns cu totul al Tainei baldachin.

Sabestari - Grădina Tainei XIV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Crâșma.
Bețiv e doar cel care s-a liberat de sine.
Păgân piosu-i dacă la sine tot mai ține.
Iar crâșma-i dintr-o lume ce n-are-asemuire,
și-n care-ndrăgostiții-și au locul de-ntâlnire.
Vezi, pentr-un suflet crâșma devine cuibul drag,
și orice crâșmă este-al Nemărginirii prag.
În crâșmă bețivanul stă ca într-un pustiu.
Miraj devine lumea și tot ce este viu.
Pustiu-acela este-un pustiu nemărginit.
Nici început nu are și n-are nici sfârșit.
În lungul lui chiar dacă un veac ai alerga,
tu n-ai da nici de tine și nici de-altcineva.
Cei ce rămân acolo n-au cap și nici picioare.
Nu e păgân niciunul, dar nici credință n-are.
S-au îmbătat cu vinul ce-i leapădă de sine,
au rupt cu tot ce-n viață înseamnă rău și bine.
Sorbit-au fără buze din acel vin anume
și nici că le mai pasă de-un rău sau bun renume.
Nu vor să mai vorbească nimic despre viziuni,
trăiri înălțătoare, iluminări, minuni.
Sorbind mireasma drojdiei de-orice s-au lepădat
iar gustu-anihilării deplin i-a îmbătat.

Sabestari - Grădina Tainei (III) Pilduiri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vezi, soarele pe boltă de-ar sta doar într-un loc,
aceeași strălucire-ar avea-o al său foc.
Și razele noi n-am ști că sunt a lui urzire,
și n-ar mai fi-ntre coajă și miez vreo deosebire.
Cum lumea e reflexul luminii Celui Sfânt,
ce-i El de fapt rămâne o taină pe pământ.
Și cum dumnezeiasca lumină parte n-are
în sinea-i de prefaceri și nici de vreo schimbare,
crezi că și lumea veșnic putea-va să trăiască,
esența ei făcând-o în veci să dăinuiască.
Pe cel ce prea departe îl duce-acum gândirea,
îl paște pân-la urmă pe drumu-i rătăcirea.
Nu-ndură cugetarea lumina feței Lui.
Alți ochi, ca s-o contempli, tu trebuie să-ți pui.

Sabestari - Grădina Tainei (V IV)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vezi, profeția-avut-a-n Adam a sa ivire.
Prin Mahomed ajuns-a apoi la desăvârșire.
Sfințenia urmat-a tot timpul profeția,
dar altfel pân-la urmă-mplini-va drumeția.
A ei deplinătate se va vădi-n Mandi,
și-a lumii drumeție prin el se va-mplini.
Cum fost-a cu Profetul în strânsă înrudire
el îi v-aduce lumii deplina izbăvire.
În lumile-amândouă va deveni imam,
și drept calif l-avea-vor urmașii lui Adam.
Când soarele își smulge din bezna nopții raza,
apare dimineața și mai târziu amiaza.
Apoi rotirea bolții îi dăruie vederii
amurgul unei zile și începutul serii.
Lumina profeției e-un soare preamărit,
ce ba-n Adam sclipit-a, ba-n Moise-a strălucit.
Iar fiecare umbră, iscată de-acel soare,
întruchipează treapta credinței în urcare.
De-amiază-avut-a parte al nostru Mahomed,
căci umbrele atuncea deloc nu mai purced.
Vezi, fiecărei umbre ce-o iscă răsăritul,
o alta-i corespunde, ce-o naște asfințitul.
Sfințenia deplină se va vădi-n Mandi,
când punctul cel din urmă pe primu-l va-ntâlni.
Și taina Unității cine-o pătrunde oare?
Și ce cunoscătorul să afle e în stare?

Sabestari - Grădina Tainei VIII (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

PILDUIRI 2.
Splendoarea cea divină, părând nepăsătoare,
dintr-altă lume vine, ce n-are-asemănare.
Nălţatu-şi-a pe-a noastră cetate al ei steag,
şi rânduiala lumii o schimbă-n vălmăşag.
Ba călăreşte calul regesc al cumpătării,
ba îşi roteşte spada-ascuţită a mustrării.
Numită-i frumuseţe, de-apare în fiinţă.
Ivită în vorbire, numită-i elocinţă.
Şi regii, ca şi sfinţii, dervişii ori profeţii,
cu toţii se închină în faţa frumuseţii.
Divină-i frumuseţea ce duhul ni-l răpeşte:
părtaş nu are Domnul în tot ce-nfăptuieşte.
Ce-i partea care este decât totul mai mare?
Şi către acea parte, ce cale duce oare?.

RĂSPUNS.
Vezi, partea-ntrecând totu-i Suprema Existenţă,
iar totu-i existentul: a lumii-ntregi prezenţă.
În chip multiplu totul ne-apare în afară.
Unicitatea se află-n adâncu-i, drept comoară.
Prin multiplicitate — existentul se vădeşte.
Unicitatea-i partea ce-n sine-o tăinuieşte.
Dar totul existenţă adevărată n-are.
El pentru Existenţa Supremă e-o-ntâmplare.
De totul se vădeşte multiplu în afară,
mai mic e decât partea, cu ea de se măsoară.
Nu poate existentul să fie mai presus.
Supremei existenţe îi e de fapt supus.
Unică şi multiplă-acest tot viaţa şi-o are,
căci doar în chip multiplu Unicitatea-apare.
Se trece existentul, căci e-o-alcătuire.
Ce-i trecător se-ndreaptă spre propria-i pieire.
Cum acest tot e lumea, în fiecare clipă,
în largul nefiinţei ea se cufundă-n pripă.
Apoi o altă lume Işi ia din nou avânt,
şi-n fiecare alt cer şi alt pământ.
Un lucru doar o clipă de viaţă-n fapt cunoaşte,
căci în aceeaşi clipă el moare şi se naşte.

Sabestari - Grădina Tainei XV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

ÎNCHEIERE.
Vezi, fața Celui care în lume-a adus lumină
și lumea-a-mpodobit-o, mi s-a arătat deplină.
Cuprins fui de rușine atuncea și de-alean,
când mi-amintii de viața ce-am risipit-o-n van.
Dar Astru-acel c-o față sclipind precum un soare,
văzând c-orice nădejde din suflet îmi dispare,
pe loc umplu o cupă și-ndată mi-o întinse.
Licoarea-atunci în mine o flacără aprinse.
„Cu vinu-acesta fără mireasmă și culoare,
„de pe tăblia vieții tu șterge-orice-nsemnare!”
Dar după ce băut-am tot limpedele vin,
căzut-am în țărână, ajuns beat pe deplin.
Nici mort nu-s pentru mine, nici viu cu-adevărat.
Nu-s nici cu mintea trează și nici mahmur sau beat.
Ba sunt la fel cu ochii divini, plin de-nfocare,
ba sunt precum divinii zulufi, în zbuciumare.
Ba zac întins pe vatră, împins de a mea fire,
ba intru în grădină, condus de-a Lui privire.
Mănunchi de flori cules-am eu într-o zi senină
și le-am numit atuncea: „A tainelor grădină».
Căci tainele din inimi toți trandafirii sunt,
dar despre ele nimeni nu spus-a vreun cuvânt.
Cu limbile lor crinii vorbesc fără-ncetare.
Cu ochii lor narcișii privesc în depărtare.
Iar tu cu ochii inimii uită-te la ei,
ca nicio îndoială să n-aibă vreun temei,
și s-afli adevărul rămas de la-nvățați,
de la Profetul nostru, de la iluminați.
Și nu căta cusururi, cu ochi plini de venin,
căci orice floare-atuncea s-ar preschimba în spin.
De nerecunoștință-are parte neștiința.
Cunoașterea atrage în schimb recunoștința.
Iar cel care de mine o să-și mai amintească,
să spună; „De el Domnul să se milostivească!”

Sabestari - Grădina Tainei (VI)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

ÎNTREBAREA 6.
De-o singură esență e-n om și-n Domnul Sfânt,
ce dor nutrește pumnul acela de pământ?

RĂSPUNS
Nu te-arăta nevrednic de mila cea divină,
căci îl cunoști pe Domnul doar prin a Sa lumină.
Nimica în afara lui Dumnezeu n-apare,
cum praful îl vezi numai în razele de soare.
Nu-i de mirare-atuncea că pulberea subțire
nădejdile își pune-n a soarelui sclipire.
De chipu-n care-n viață-ai purces adu-ți aminte,
și vei pricepe care-i a gândului sorginte.
Căci cui îi spuse Domnul: „Nu-s Eu Stăpânul vostru?”
Și cine îi răspunse: „Ba da, Stăpân al nostru!”.
Când Domnul frământat-a acel bulgăr de țărână,
în el înscris-a crezul, ca-n inimi să rămână.
În clipa-n care-nscrisul divin o să-L citești,
vei ști care-i sorgintea a tot ce tu râvnești.
În noapte legământul cel sfânt l-ai încheiat
și-apoi din neștiință uitării tu l-ai dat.
De-aceea coborât-a al Domnului cuvânt,
ca să-ți aduci aminte de-ntâiul legământ.
Cum ți-a fost dat pe Domnul să-L vezi de la-nceput,
o să-L revezi în locul în care L-ai văzut.
Privește-acum și-aicea divinele-nsușiri,
ca mâine-a Lui esență să-ți cadă sub priviri.
Și dacă nu putea-vei, nu suferi în van.
Nu tu conduci în lume, cum scrie în Coran.

Sabestari - Grădina Tainei (IV)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

ÎNTREBAREA 3 / Eu cine-s oare, cine? Şi ce ştiu despre mine? / Şi ce ... →

Sabestari - Grădina Tainei I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

PROLOG
În numele Acelui ce-n duh iscat-a gândul
și-a inimii făclie s-o-aprindă-apoi făcându-l.
În lumile-amândouă-al Său har a-adus lumină
și haru-I preschimbat-a țărâna în grădină.
Și lumile-amândouă a Lui puternicie
creatu-le-a-ntr-o clipă, când porunci: „Să fie!”.
Suflând asupra Penei c-un zvâcnet al Putinței
umplu cu mii de chipuri Tăblia neființei.
Iar lumile-amândouă sunt rodu-unui balsam,
suflare ce născut-a și duhul lui Adam,
iscându-i judecata, putința de-a pătrunde
pricina-a toate cele, ce-o Taină o ascunde.
Când se văzu că este-o ființă mai anume,
el se-ntrebă de-ndată: „Eu cine-s oare-n lume?”.
Și-atuncea dinspre parte spre Tot el o porni,
spre-a reveni pe urmă în lumea de aci.
Și pricepu că lumea e doar o-nchipuire,
cum unu-n orice număr mereu e-n repetire.
Căci lumile-amândouă un suflu le-a creat,
ce-a revenit pe urmă de unde a plecat.
Venirea și plecarea le naște-o-nchipuire,
în fapt nici nu există plecare și venire.
Se-ntoarce orice lucru l-al său izvor prea sfânt.
Văzute-ori nevăzute, doar una toate sunt.
Căci Dumnezeu cel Veșnic cu o suflare nouă
tot iscă și sfârșește iar lumile-amândouă.
Dar lumile-amândouă se-ntorc iar la Cel Unic,
căci unu, -ajuns multiplu, devine iarăși unic.
Iar formele multiple le naște-nchipuirea,
căci punctul cerc devine când iute-i e rotirea.
Un cerc e drumul de la-nceput pân-la sfârșit,
drum ce-l străbat cei care pe lume au venit.
Profeții-s călăuze pe drumu-acesta-anume,
și caravana vieții doar ei știu s-o îndrume.
În fruntea lor se află al nostru Mahomed.
El a premers prorocii și-i ultimul profet.
Iar sfinții ce pășit-au în timp pe-acest drumeag,
făcut-au și popasuri, ce le-au dat în vileag.
Când inima-mi cerut-a Prea-naltului dea
acestei cărți un nume, i-a zis: „Grădina mea”.
Cum Domnul denumit-a-a mea carte o grădină,
vreau pentru ochii minții să fie o lumină.