Versuri corectate și adnotate
Este peisajul îndepărtat, un clopot,e seara eliberatoare atât de pură;ea pregătește-n noi lent, fără clocoto nouă, o mai tandră figură.Așa trăim și nu ne liniștim niciodatăîntre un arc îndepărtat și pătrunzătoarea-i săgeată:într-o lume de îngeri, prea vagă pentru a-i prinde esențași-o lume prea concretă care-i împiedică celeilalte prezența.
Marea este o uitare,un cântec, o buză;marea este un iubit,răspuns fidel la dorință.Este ca un privighetoareși apele sale sunt pene,impulsuri care crescla stelele reci.Mângâierile sale sunt visedeschid moartea întredeschisă,sunt luni accesibile,sunt cea mai înaltă viață.Pe spatele întunecatvalurile se bucură.Jorge Guillén – Cele mai frumoase poezii
Umblăm pe dealuri verzi,prin grădini deprinși cu mersul peste câmpuri,liceeni de la țară.Ne scoate iarba din minți duminica,în preajma orașului.Iunie.Femei și soldați prin tufe de alununde urzica e aspră și rece.Bolnavi prin imperiul miresmelor trecemcu o sfială aproape de moarte,ziua vibrează de libertateși unul din noi spune: „E vremea coasei”.Tragem pe nări somnul amiezii de … Citește mai mult
Aici pământul e înconjuratprielnic firii lui de stele,aureolă e acest înaltpurtat cu umilință în tăcere.Privirea când ridici, ce zborprin depărtarea pură,dar cântul de privighetorii-ar mai afla măsură.
E o după-amiază minunată.În ea e cuprinsă viața noastră.Stăm față în față,la palavrăgeală.Modest și bun sunt,ca pasărea peste lumeplutind. Tu ești opacă,ca aerul, ce pur e,ca apa proaspătă din urcior,prin care sclipește soarele.Mie tare seteși tu nu mă refuzi, stând în brațele mele.
Apusul zilei care moareSuflat e, iar, cu-argintul serii,Pe când în inima tăceriiSe-aude-o palidă rumoare.Pământul-i altul, acum; un astruAsupră-ne veghează, pur,Se sting rumorile din jurÎn glasul apelor, albastru.
Curgeau pe coasta unui munte noriiCa un șuvoi de clipe-atât de reciÎncât nu le-a mai vrut drept călătoriiPe creste ce vor dăinui pe veci.I-a rupt, i-a destrămat, le-a dat semnalulPe care-un timp prea lung l-a amânatStrunindu-și, în adâncuri, arsenalulÎn zbucium de cutremure creat.A curs cascada albă spre o valeCu brazi ce apăreau în calea eiÎnveșmântați … Citește mai mult
Către ciocârlie.Ziua ori că seara,În zarea devreme –Numai că nevăzutăCântă de asupra mea.Îndelung mă voi pierde-n ascultareaSunetului din înălțime,De parcă acest cântecelMi-l cânți nu tu. Către ciocârlie.Zori că-s, ziuă multă,Ori că e apus,Cântă nevăzutăDe mine mai sus.Ca într-o uitareTe voi ascultaParcă-acea cântareNu este a ta.
Lui Vasile Vasilache Liniștea.Cu gura fagure auriu,Cu ochii mariCa floarea-soarelui. Liniștea ca un sărut.Ca un drag trandafirSupărat pe mireasma lui.Ca o rumenă pâine-n cuptor.Ca sufletul pietrei.Ca numele mamei în câmp. Ca o iarbăMinată cuOuă de privighetoare.Ca Terra în zoriPe care toate țărileS-au împăcat între ele. Liniștea.
De vrei să asculți a apelor șoptireȘi îți dorești să le-nțelegi trăirea,Te-apropie de ele cu iubireȘi-ai să auzi cum sună fericirea.Ca să-nțelegi pădurea cum îți cântă,Urmează printre crengi o adiereȘi vei vedea cum frunzele descântăȘi le alintă-n blândă baleiere.Nu te-ntrista de nu-nțelegi cum noriiAtât de albi în pacea lor, pe cer,Se schimbă, uneori, precum actorii,Iar … Citește mai mult