căutarea sensului – Versuri.pro

Spike - Niciodată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Au trecut 23 de ani,
câteva luni și ceva,
cam vreo două săptămâni
și 14 zile așa,
vreo 17 minute, 8 secunde
și mă trec ceva
până să bag de seamă c-am crescut,
băgami-aș p**a.
Acum sunt mare [yee],
vreau rapid multe p***e, droguri și alcool,
hai că știu, ba că-i tare,
plus că vorbeau niște băieți în parcare,
ziceau că ei vor bani, ce tare,
deci trebuie să fac rost rapid,
că pare să fie cheia,
da, deci plus c-am senzația
care-atrage femeia
și nu pot s-o ard gen
„faa uite-mă am mașini
cu uși din alea care se ridică-n sus,
hai f**e-mă!”
Da nu cred c-o să fiu subtil deloc
și cred că-n țara asta-i simplu
oare cum încerci prin cioc-cioc?
Intri peste ei în casă,
nu le pasă deloc,
ei strigă c-au brigada,
eu le zic că am breloc.
Mamaie, uită-te,
zi-mi rapid
unde-s banii, unde-i ții,
după care uită-ne,
suntem cu școala,
predă și mata aici,
că strângem pentru dargu’ nou și cocalarii ăia mici.
Da nu e ce vreau să fac,
Eu am alte planuri în cap,
n-am ajuns cu ele aici doar să se facă praf.
Oare unde-am greșit?
Oare ce s-a întâmplat?
O fi fost ceva ce-a trebuit să-nvăț și mi-a scăpat?
Da, și tu știi că-i exact cum o zic,
ai uitat că-ntre timp viața te-a mai îngropat un pic,
visele de-atunci nu-ți ajută la nimic
și vrei măcar pentru o clipă să te-ntorci în timp x2.
Ăsta-i un fel de-ntorsătură,
nu-ți mai permiți să fii la 10-n pat
cu lapte cald și degetu-n gură,
acum e ora 3,
dormi 7 zile pe lună,
îți sticlesc ochii-n cafea
pentru-n sfârșit de săptămână.
Băi, trezește-te,
e timpu’ să te duci la muncă,
dormi pe tine,
s-au terminat povestile
și vezi că nu e ca la reclame,
mestre, că viața ta-i ca un fel de
corporație, stai și gândește-te,
arați la fel ca toți,
te fac copii din flyere,
ai credite la toți și toate,
bravo, fraiere!
Acum ești important,
mi-arați că te țin c****e
când intri-n hipermarket
să cumperi toate gunoaiele.
Dormi, ba,
trăiești la ei în instituție,
ești mai dezinformat decât erau ai noștri în revoluție,
ție îți stă capu’ la țară sau constituție,
n-ai televizor să vezi crime, droguri sau prostituție.
Vrei o soluție? Simplu, pleacă!
daa… alții sunt deja acolo,
hai încearcă!
paa!
Nu cumva tu te-ai pierdut pe undeva
și-acuma cauți un răspuns la tot ceea ce va urma?
Că nu e ce vreau să fac,
eu am alte planuri în cap
și n-am ajuns cu ele aici doar să se facă praf.
Oare unde-am greșit?
Oare ce s-a întâmplat?
O fi fost ceva ce-a trebuit să fac și mi-a scăpat?
Da, și tu știi că-i exact cum o zic,
ai uitat că-ntre timp viața te-a mai îngropat un pic,
visele de-atunci nu-ți ajută la nimic
și vrei măcar pentru o clipă să te-ntorci în timp x2

Smsoso - Perpetuu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Perpetuu.
Se-ntâmplă azi să mă trezesc
În veșnic șir de-abstracțiuni
Și-ncep cu Ea ca să cerșesc
Eterna de-nceput, zi. Luni.
Prin prafuri de nemulțumiri concrete
Găsesc la colțuri, zi de Marți
Și tot mă-ncearcă noi regrete,
Dar poți cu Ea ca să le-mparți?
În nici un caz, căci frenezia
Mai multor grele începuturi
Mă fac să cred că am iluzia
A încă unui început de Miercuri.
Și așteptând demențial
Să mi se-ntâmple ceva Joi
Trăiesc la fel, inițial
Cu el și Ea, cu amândoi.
Și, pentru că sunt veșnic crunt
Nemulțumit de toate cele,
O vreau pe Vineri, ca să-nfrunt
Pe mai toți ei și toate Ele.
Și de Sâmbătă, să uit
Cum mă prefac și simt și sper
Că sunt un simplu dăruit
Nimicului de vis prosper.
Dar vai, iubesc Duminică
Când reușesc să-mi amintesc
De trista mea zi critică,
Cu care zilnic viețuiesc.
Trădez și vreau să fiu trădat
Și poate nici nu vreau mai mult
Dar sper ca zi de zi, ciudat,
Să pot s-o iau de la-nceput.

Sshinobi - - Când Nu E Nimeni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Uneori mă fac praf să uit de orice c***t
Mă scoate din minți și mă face să stau stresat
Alteori rămân lucid spălând în acid
Orice vis tâmpit am încercat să-l urmez și n-am reușit
N-am zis că mă opresc, vreau doar să mă odihnesc
Prea multe voci din cap îmi strigă și simt că înnebunesc
Nu e normal, ce p***a mea mi s-a întâmplat
Sau așa am fost mereu dar doar acum am observat
Nu înțeleg de ce mă pierd am impresia că mă învârt în cerc
Pe unde merg nu știu ce dracu’ să aleg
Totu-i anost nimic nu mă mai face curios
Era un timp când orice lucru părea misterios
Dar a trecut acum alerg singur pe un teren abrupt
Căci am crescut și tre’ să fac tot ce-am de făcut
Nu tre’ să uit ce vreau, de fapt chiar asta am uitat
Și mă tot gândesc de ceva vreme ce mi-a mai scăpat
Când stau întins pe pat, îmi fac planuri pe a doua zi
Și a doua zi sfârșesc făcând cu totul alte chestii
Stau în bătaia pustii fără arme și armură
Și sincer de ce spun alții acum, chiar mă doare-n p***a
Eu îmi văd de treaba mea nu mă hrănesc cu judecata altora
Nici nu ascult ce-mi spune lumea, oricum vorbește aiurea
Nu mă cunoaște nimeni și cred mai bine așa.
Ref. (X3).
Când nu e nimeni să mă asculte bag alcool cu grade multe
Nu că asta ar conta dar îmi taie durerea
Poate într-un final mă va înțelege cineva
Sau dacă nu oricum, o să-mi văd de viața mea.
E prea devreme să plec și prea târziu să mai rămân
Sunt în punctul în care nici nu mai știu ce să spun
Am sfidat moartea, de prea multe ori până acum
Probabil d-asta noapte mă trezesc râzând ca un nebun
M-am pierdut pe drum și acum încerc să îmi revin
Nu mai simt nimic de la atâtea lovituri în plin
Probabil am mai greșit o dată și nu e prima dată
Când dau cu bâta-n baltă mă simt de parcă
Sunt singur pe o barcă în mijlocul unui ocean
Când de fapt sunt singur în camera și mă uit pe geam
Sunt ca un astru ce și-a pierdut strălucirea
Alerg bezmetic, căutând fericirea
Gustând iubirea am descoperit cât e de amară
Și oricât aș încerca nu pot să o mai dau afară
Mi-ar rămâne inima goală ca și o coală de hârtie
Făcută bucăți într-un moment de nebunie

Mihail Săulescu - Durerea Lui Faust

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

« Ştiu eu?.. Poate că-n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!.
« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
De ce le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
De ce le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare!..
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe cerul albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voi sfârşi?..
Şi toată lumea asta enigmă poate n’are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci-nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.
.. Dar cine-mi puse oare otrava asta-n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zâei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O! ce mă-ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne-nţeles mereu?
De ce aleargă-ntr’una nebun sufletul meu?.
«Ah! tot ce ştiu, din câte aş vrea să ştiu acum,
« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
– Aşa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Şi azi.. acelaş lucru, o! ce-am descoperit?..
« Că adevărul este departe, tot departe,
Că sufletul meu este iluziilor rob; —
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deşarte,
Comorile lui Iob..
« Şi mă gândesc că toate menite sunt uitării,
Şi mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Şi-n alte valuri repezi, în fund de zări se-nneacă.
Şi mă gândesc că toate menite sunt să moară..
Şi iată chiar şi visul ce încă n’am clădit,
Şi el acuma moare, îl simt, îl văd cum zboară, —
Şi-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.
« Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută de la stele,
O floare scuturată din alte primăveri..
« Nimic nu-i veşnic, iată, doar trecerea spre moarte
Uşoară, fără ştire, — e singurul etern.
Şi peste-atâtea visuri şi sbuciumări deşarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s’aştern..
« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;
De unde vin şi unde pornesc aşa curând?
Mereu, mereu, într’una, acelaş glas răsună —
Şi drumurile nopţii cu toate iau zburând.
Eu le ascult! şi zborul lor pare-o simfonie,
Un cântec pân’ acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Şi eu conduc concertul! — şi plânge un neant!..
« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s’o stăpânesc?
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Şi cu un strop de rouă să fiu eu mulţumit,
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare? ».
*
* *.
Aşa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;
Şi mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c-un deget doar o ţine —
Şi-o-ntoarce, şi-o suceşte, râzând de toate-n sine.
.. Şi-a râs şi el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lângă un talaz de mare; —
Şi-a râs şi de durerea-i că nu va şti nimic,
Că-n urmă-i şi-nainte-i e veşnicul pustiu:.
«Acesta-i adevărul, că n’am să pot să-l ştiu! ».

C. O. D feat Rapha Saec - Pași

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Rapha Saec:
70% apă, 30% arginți
Track-ul meu rămâne sincer, tu pe cine vrei să minți?
Hip-hop-u’ m-a salvat, și-acum încerc să-i întorc favoarea
Dar adorm în zimți ca Daedalus, și mi-am pierdut răbdarea!
E-un avion în plin picaj, și toți vor să facem poză
(?) să scrie proză
Nopțile mele-s tigri albi, vin din alb pe macadam, comerț galant
Ramai în pom cu amandine și-amintiri de elefant
Ramân distant, văd totu’ mai riscant pe zi ce trece
De la petreceri, la pui de somn pe malu’ rece
(?) face cât zece
Ospicii-mi ajung la os, vicii,
Plictisit s-aud indicii
Despre ce fumează, f*t și sacrificii!
M-am plictisit de rap
Ca de serialu’ preferat
Și încă un sezon ar însemna să f*t ce-am creat..
Iar MC-u’ vostru preferat,
Vă garantez, e fix c***t
Puțini îmi fac un feeling, mi-a mai rămas ceva la sută
Alții se plâng că nu-i ajută
Nimeni să iasă din spirala ca insecta din cocon
Vad insecte prin sector
Și mă invită zâmbitor
Să mă mut în Capitală…
Nu, mersi! Nu cred c-ajung să umplu sala
Și asta mă bucură parțial, când văd la alții fală
Alții vorbesc de închisoare, îmi prezintă sfera
De parcă au fost colegi de celulă cu Mandela…
Man, de la c***turi de-am fumat mi-am f***t memoria
Mi-apar flash-uri prost, și le scriu, scriu tot iar…
Orice pas contează!.

C. O. D. :
Citesc dintre entități personalități diferite
Cu membrele-nfipte-n trei cruci putrezite
Mă bazez pe simtu’ dreptății, scot arginții
Am tras demult cortina peste ochiu’ minții
Călătorind fără bilet, prin propriu’ subconștient
Priveam pe gemă ruinele ornate perfect
Oare cine sunt, mă întreb tot mai des
Ce caut eu aici, dacă n-am niciun interes?
Cobor în prima haltă, văd spirite hoinare
Parcă le-am mai întâlnit, însă n-am răbdare
Să le ascult poveștile conturate din regrete
Știu că toate-s fapte fictive ce devin prezente…
În lumea reală, oamenii vor înțelege
Care este scopu’ real, uite așa trece
Vremea asta haină, suntem flori de păpădie
Ce stau în raze lungi până la prima vijelie
Încă de mic copil, am fost atras de întuneric
Creatoru’ din lumină e doar un nemernic
Asta e calea mea, pavată cu sârmă ghimpată
Alegerea făcută n-am s-o regret niciodată!
Indiferent de pedeapsă, viața acum are sens
Când toți merg înapoi, prefer să merg invers
Rup petale roșii, mor înjunghiat de spini
Renasc în brațele vântului, umbrit de trandafiri
Dacă viața pe Pământ a degenerat dintr-un măr
Prefer să caut cu mintea acel sâmbure de-adevăr
Să urmăresc lumina lunii, în acea noapte
Când se va opri timpu’, și vor pieri stelele toate!
Viteza corelează spațiul în unghiuri diferite
Gradate fără sens, rămân în urmă doar clipe
Și urmele fostelor prezențe pierdute în trecut
E esențial să păstrezi tăcerea tot mai mult…
Cineva mi-aplaudă eșecurile mai mereu
Și-mi întăresc impresia că este Dumnezeu
Aștept dovada unui pact semnat la naștere
Sunt condamnat cu viața, și însetat de cunoaștere!

Rappa - Sala de Așteptare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Actul I.
Am paisprezece ani, mă grăbesc, vreau să ajung devreme
la gara destinului, să urc în trenul vieții mele
port o pereche de bocanci, un cozorac întors la spate,
un rucsac plin cu speranțe și pantaloni largi.
E noapte, mă gândesc că până dimineață trenul meu va fi în stație,
chiar de-ar fi aglomerație, drumul meu în viață nu va fi întrerupt,
am să mă lupt, să urc și să ajung la destinație….
…Nu mă-nșel, văd un tren dar sunt surprins
că peronul e pustiu iar trenul e gol,
decis, deschid ușa unui vagon fără număr,
pășesc prima treaptă când cineva mă bate pe umăr.
Mă-ntorc și-l recunosc, e un amic din copilărie,
îl salut respectuos, e mai mare ca mine,
ne ținem strâns mâinile, ne zâmbim și mă-ntreabă
de ce urc în primul tren, ce-i cu atâta grabă?.
Că trenurile cu vagoane nenumerotate nu duc nicăieri
și opresc doar în cartier…
…și, dacă tot am vrut să ies din cartier, să nu mă tem
aruncându-mă în primul tren….
…Să am răbdare, că nu orice e pentru orișicare,
că orșice oarecare și-alege drumul la-ntâmplare,
spune că trenurile vin la fiecare ceas
și mă poftește-n sala de așteptare de vis a vis.
Eu îl urmez la pas, căci am încredere în el de când eram copii,
și, parcă acum n-am fi…
…îmi zice: „Dă-l încolo de tren, vor mai veni și altele,
hai să bem un păhărel, te cinstește fratele! ”.
În sală, oameni cu miile, de tot felul,
din toate categoriile, așteptându-și trenul.
Atenția mi-e captivată de un bătrânel
și, nedumerit, îmi întreb amicul: Ce s-a-ntâmplat cu el,
de ce până la vârsta lui nu s-a urcat în niciun tren?
S-a irosit! E tembel? Nu și-a dorit? E rebel?
Amicul meu zâmbește, mă pălmuiește prietenește
și-mi răspunde părintește:.
„Trezește-te, aici e sala de așteptare a gării destinului
și trenul vieții nu vine la fiecare ceas,
privește-ne cum așteptăm momentul potrivit,
tu ai paisprezece ani, ești încă mic, liniștește-te!
Vezi tu? Tu nu vezi că ești orbit,
în viață unii trag tot timpul și alții trag timp.
Moșul ăla e un laș nenorocit, a-mbătrânit în sala de așteptare
de frică să nu ia trenul greșit! Și-acum să îți explic:
Primul tren e gol și nu-l așteaptă nimeni,
vine numai pentru cine își vede doar interesul,
toți ajung să clacheze că nu știu să gestioneze succesul.
Înțelesu-m-ai de ce te-am oprit? Ți-ai fi semnat decesul!
Mersul trenurilor e bizar,
pe măsură ce înaintezi în vârstă, vin din ce în ce mai rar
și mai pline, e din ce în ce mai greu să îți găsești un loc,
unii se omoară și pentru un loc pe scară! ”.
Are dreptate și deși nu-l cred pe moment,
nu-l contrazic, poate de teamă, poate din respect,
dar îi răspund direct, ca-ntre amici:
Ce complicat e să fii simplu și ce simplu e să te complici!.
Atât mi-a trebuit ca să fiu bombardat cu replici,
imediat mă pricopsesc și cu o palmă peste ceafă, cu mesajul:
„Puștiule, paharele noastre sunt goale, nu ne ține predici, mai bine ține-te de carafă!
Toarnă, hai, ne vrem paharele pline! ”.
Ăștia-s tovarășii amicului meu, pentru care eu
băgam mâna-n foc că se bagă pentru mine,
însă el nu intervine, se cuvine să ripostez
dar mi-e și frică și rușine,
așadar, intenționez să mă conformez,
iau un pahar și-l umplu pan’la gură,
băieții râd în hohote:
„Ho, bă, ce te-ai speriat așa, ce, tu nu știi de glumă sau nu ții la băutură? ”.
Răsuflu ușurat, zâmbesc ușor forțat,
să nu dau de înțeles că sunt crispat, dar nu-i păcălesc,
băieții au școală și studii superioare,
sala de clasă fiindu-le sala de așteptare.
Al dracu de tare-mi place stilul lor autodidact,
nu știu cum se face dar sunt fascinat,
drept pentru care nu mă mai gândesc la plecare,
trenul meu n-are decât să mă aștepte,
eu sunt hotărât să rămân și-o spun cu toată ființa mea,
din toată inima: În mediul ăsta am ce învăța,
și, da, îmi place și distracția, nu neg,
aici e un real desfrâu total, e timpul să petrec!.
De ce să plec, cu cine mă întrec, nu înțeleg de ce atâta pripă?
Sunt adolescent, beau din sticlă și fumez la pipă!
Viața e o clipă, fac ce vreau cu ea chiar și risipă!
Toată lume țipă, în echipă: „Mi se cuvine lumea! ”
Îmi alătur și eu vocea: „Mi se cuvine lumea”
Și, uite-așa, ne pregătim să cucerim lumea,
fără să știm că nici măcar viețile noastre nu ni se cuvin,
darămite lumea… urma să descoperim….
Actul II.
…Vremea trece, împlinesc optsprezece ani
dintre care patru în sala de așteptare,
eu rămân la toate rece, veritabil eminescian,
toate-s vechi și noi sunt toate, deci nimic nou sub soare.
Povestioare, omul și povestea lui.
Oare a cui e mai înduioșătoare?
Nu iau în considerare povestea nimănui, n-am cui să îi dau crezare,
am întâlnit destui povestitori care-și sculptează statui!.
Oameni fără căpătâi, fără caracter,
se vor boieri „neamul Bibescu”, dar sunt lefteri ca Popescu,
drojdieri precum Băsescu, se văd bancheri că Isărescu,
mă-nhaitez cu ei, iar amicul meu reintră-n scenă….
…Urlă că am o problemă gravă, că în această enclavă,
o să ajung să-mi bag în venă și-o să devin o epavă!
Bravo, bă! Ce mi-ai zis tu când mă urcam în trenul vieții mele?
„Ce atâta grabă, nu? ” Mai am vreme!.
E prima oară când îl văd nervos, n-o dau la-ntors,
nu-mi pasă dacă vorbește serios ori face pe nebunul,
sunt mult prea încăpățânat că să mă-ntorc din drum
și prea puțin ambițios că să-mi urmez drumul.
În contextul dat amicul meu se alătură grupului,
la un moment dat mă trage de mâneca în afară lui,
spune că scopul lui e atingerea scopului meu,
apoi, verbal, îmi creionează un traseu spre vârful topului:.
„La noapte luăm trenul, da, spre vârful topului,
dacă nu vrei la coada mopului ci pe culmile gloriei,
n-o să ne oprim nici în calea potopului,
crescuți pe străzile din centru știm Calea Victoriei! ”.
Iarăși, nu-l contrazic, doar că de data asta
n-o fac din respect, de teamă sau fiindcă suntem tovarăși,
știe el ce spune, ce-a fost, a fost…
…am douăzeci și trei de ani și-ar cam fi timpul să îmi fac un rost!.
Actul III.
Totu-i contra cost, sunt nevoit să renunț
la copilărie, fără s-o anunț…
…fac un autodenunț:
Mi-am omorât timpul tot timpul, acum e timpul să îl cruț!.
Îmi fac bagajele, las anturajele
și personajele sălii de așteptare,
m-așteaptă plajele însorite, peisaje nemaiîntâlnite,
mă trezesc din visare, stupoare!.
Rumoare împrejur, suntem singurii trubaduri dintre călători,
toți ceilalți sunt cerșetori, miroase îngrozitor,
nu plec la drum cu te miri cine, un tren pleacă, altul vine,
cum mă urc așa cobor.
Amicul meu strigă după mine, mă numește „dezertor”!
De ce dor cuvintele normelor care mă vor cuminte,
că nu mă supun? Dezgustător!
Îmi pun singur ordinele-n ordine, nu-mi trebuie stăpân!.
Bun! Dacă vrei să pleci cu cerșetorii, du-te, nene!
Uite cine-mi dădea mie teme, cine-mi vorbea despre vene,
ăsta de nu vede de sprâncene geme de ticăloșie,
ducă-se pe pustie!.
Îl tratez cu sfidare, traversez agale peronul
către aceeași sală de așteptare fără un rămas bun,
îi aud glasul:
„Ai ratat lecția umilinței, piatra care stă la temelia biruinței! ”.
Nu-l iau în seamă, n-are ce să mă-nvețe,
eu reintru în sală, alți oameni, alte fețe,
după aparențe îmi pare o baie de aburi de alcool
pentru cei ce stau cu capu-n nori de fum….
…Nu-mi rămâne decât să mai rămân, îmi fac prieteni noi,
cei vechi au dispărut și nu privesc înapoi,
aleg colțul intelectualilor, pare mai luminos,
mai puțin primejdios dar la fel de vicios.
Dreptatea e nedreaptă dacă ai dreptate,
regula jocului e regulată de ascunse reguli,
fapte murdare împachetate în fraze rafinate
și ne mai întrebăm de ce lucește jegul?.
M-am lămurit, e diferență doar de colorit,
nu și de esență,
între un grup infracțional de cartier și un cartel al intelectualilor
spoit în nuanțe de transparență!
Decid să mă rup de orice grup și să mă preocup, în solitudine,
de multitudinea dilemelor proprii, căutând soluții
și transform poveștile de adormit copiii în povețe de trezit adulții!.
Fără discuții, fără-ndoiala, fără interpretare,
devin filosoful sălii de așteptare.
Oamenii îmi spun „maestre”, eu le răspund „mai este”,
am treizeci și cinci de ani și încă joc feste!.
Zbor peste crestele munților,
las testele celor de la sol,
eu le-am rezolvat, trec la nivelul următor,
nu urez succes eșecului, plec!.
Actul IV.
Spre noi culmi, nu-mi iau bagaje multe,
tot ce necesit port în minte și în suflet,
trenul vieții mele trebuie să revină,
chiar dacă sunt ani de când n-am auzit roată de tren pe șină.
Din nou încrezător, singur pe-același peron,
revine, într-adevăr, îi aud glasul roților,
oprește scârțâind, vreau să deschid ușa, însă ușa
mi-e deschisă din interior și rămân uimit!.
E același amic din copilărie, mult îmbătrânit,
Mă-ntâmpină cu bucurie și cu un „bine ai venit”,
Îmi întinde mâna: „Urcă repede în tren! ”
Amice, tu ești un blestem!.
Du-te liniștit, o să te chem dac-o să am nevoie,
te-am urmat de bunăvoie și tu m-ai mințit, uite:
Nici vagoanele astea nu-s numerotate!
Dau să plec spre alt vagon și sala de așteptare erupe!.
Mulțimea dă în clocot, oamenii vor un loc în tren,
cei lipsiți de talent sunt primii,
nu concurez cu vitele, e indecent,
las boul să se lupte cu boul, nu îmi șifonez sacoul….
…Fățarnică e rasa umană,
anarhică e societatea fără morală,
amarnică rânduială, fără sfială stau pe tron
caractere de carton învelite-n silicon!.
Nu se ține cont de ierarhie, de capacitate,
de meritocrație, de calitate!
Nu urc în tren, reintru demn, cu abnegație
în sala de așteptare, pentru următoarea generație….
…Are nevoie de educație ca de aer,
să se înmulțească fără să se împartă între șmecheri și fraieri,
să se adune-n slujba unui ideal pentru care
se trăiește, nu pentru care se moare!.
Deși sunt ascultat și tratat cu respect,
și de fapt, și de drept, nu realizez nimic
n-au niciun efect cursurile predate,
scursurile dau din coate, coatele goale își dau în petic,
văd cum pojghița de etică le cade imediat
ce părăsesc sala de așteptare, grotesc spectacol!
Ce lecție primesc la cincizeci și patru de ani,
visam să zbor cu un preș, am dat greș, firesc obstacol!.
Actul V.
Miracole se-ntâmplă și la vârsta mea,
cine credea că voi avea din nou șansa unui nou tren?
Uite-l cum mă așteaptă…
dar în semn de dispreț față de oameni îmi zic: „Uită-l! ”.
Prefer să mă izolez total de tot ce-i omenesc,
să-mi construiesc o umbrelă deasupra conștiinței,
sub care să m-adăpostesc
de furtunile iscate din străfundurile ființei….
…Aleg cel mai obscur loc din sala de așteptare,
trăiesc în negare, mi-a pierit dorința de afirmare.
Dacă sufletul meu ar avea sufletul lui,
oare ce-ar simți sufletul sufletului său?
Când lupți contra ta e rău să fii erou!
Bătrânețe, spulberă-ți ideile,
nu sunt mecanicul trecutului ca să-i repar greșelile!.
Gândurile cele de pe urmă,
care nu curmă ci accentuează suferința,
mă apropie de încheierea socotelilor finale
și n-am fost prea bun prieten cu chibzuința.
Am ajuns să trăiesc din pomană, catastrofală senectute,
sursa ironiilor din sală sunt eu,
moșul uitat de Dumnezeu pe Pământ,
lumea râde de mine și eu o plâng.
Am șaptezeci și opt de ani sau parcă optzeci și șapte,
poate am împlinit o sută,
nu vreau să-mi amintesc etatea, e sinonimă cu eternitatea,
sinceritatea nu mă ajută!.
Actul VI.
Unde a dispărut copilul de paisprezece ani,
ce-am făcut cu speranțele lui din rucsac?
Cred că întrebarea nu e „unde” ci „când”,
dacă prin absurd l-aș întâlni aș lăsa capul plecat!.
L-aș implora să mă certe și să mă ierte
că l-am trădat în viitor,
mi-e dor de ale tinereții valuri, ale bătrâneții maluri dor,
n-aș da timpul înapoi, ci înainte ca să mor.
Copilului îi sunt dator măcar cu o încercare
și-n amintirea lui stabilesc o ultimă mutare,
mă voi lupta până la ultima suflare
să prind ultimul tren, îl văd deja în depărtare.
Deja-vu, mare mirare, liniște, lipsesc drumeții,
e aceeași priveliște ca-n zorii dimineții
când am ratat primul tren al vieții,
peronul e pustiu, trenul e gol, cred că a trecut un secol.
N-am jucat niciun rol în meciul vieții mele, am făcut tușa,
când am dus lupte grele am aruncat mănușa,
poate că moșul nu și-a spus ultimul cuvânt,
cu ultimele forțe deschid ușa și urc,
arunc privirea înapoi să-mi iau la revedere,
dar ce văd mă-ngenunchează de durere, prăpăd!
Eu n-am plecat din sala de așteptare,
copiii îmi aprind o lumânare!.
Mă situez în două locuri în același timp,
amicul meu mai mare apare numai în tren
și-acum pricep fără să-mi spună!
El a fost destinul meu, într-adevăr mare, dar căruia n-am fost în stare să-i întind o mână!.
Că am ținut prea mult la turmă…
și prea puțin la sumă….
Epilog:.
V-am povestit la prezent, dar am trăit la absent și am plătit cu trupul,
Viața e o poezie, mai grea sau mai ușoară, ce nu se-nvață pe dinafară, ci se descoperă pe dinăuntru.

Gavrila - Răscruce

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

1. La-nceput o fost cuvântul,
Apoi cerul și pământul,
Și-apoi restul, tăcmite toate mândru,
Cum tu nu poți gândi cu gândul.
Meritul are Tata Sfânt,
Un meșter priceput,
Dintr-o mână de țărână și pe om l-o făcut.
Apoi s-o hodinit,
S-o uitat la ce-o zidit,
Și mai mare-mi mirarea
Cum de nu ne-o nimicit?
Că-i stricăm toată lucrarea-n căutarea de hârtii,
Vai și-amar de noi, suflarea!
Grele vremuri ce-or veni..
Că lumea-i hapsână și rea,
Da’ nu mă duc eu după ea,
Că n-o fost lăsat așa, și uite-așa se prăpădea.
Șede biata-ntr-o proptea și nu știu cât a mai
ține, s-o tocmim iară cum o fost, om vrea da’ n-om putea..
Omul-i lacom după avere, după faimă și putere,
Până se-ndoia de șele, tot adună și-apoi piere,
Și degeaba toată truda dacă nu s-o bucurat
Cu ce Domnu’ i-o lăsat, și ca Iuda l-o trădat.

R: Oare ne iartă Tata Sfânt că i-am spurcat toată zidirea?
Că l-am lăsat pe cel hâd să pună pe noi stăpânirea?
Ni se duce strălucirea, ne dăm sufletul și trăirea
Pentru bani, putere și faimă ce ne-ntunecă gândirea.
Alergăm să facem banii da’ nu găsim fericirea,
Și uite-așa ni se duc anii și nu ne-mplinim menirea,
Și uite-așa ne pierdem firea și spurcăm toată zidirea
Pentru bani, putere și faimă ce ne-ntunecă gândirea.

2. Doamne, mulțam pentru tot ce mi-ai dat,
Că nu știu dacă le-aș fi meritat,
Am fost buiac și nu te-am căutat,
Da’ am fost tânăr și n-am judecat.
De câte ori am picat în păcat,
Tu mi-ai întins mâna și m-ai ridicat,
Am fost pă drumuri pribeag, da’ m-ai adunat
Și m-ai îndrumat,
Cum trebuie să fac, cum trebuie să străbat
Cărările vieții-n lung și-n lat,
S-ajung acolo unde mi-i dat.
Tu nu mă lași pradă la ‘cela cu coadă
Ce vrea să m-atragă la el în brigadă
Și șede la pândă că vrea să mă prindă
Atuncea când nu stau în gardă.
Atacă la mintea beteagă și slabă
Și bagă vrăjeală că are-o grămadă
Atacă la mintea beteagă și slabă
Și bagă vrăjeală că are-o grămadă.

3. Știu că-ți dorești să fii la-nălțime,
Vrei să iei tot ce ți se cuvine,
Da’ șansele tale-s bogat de puține,
Da’ dacă bați palma cu mine..
Am eu grijă de tine..
Te fac să fii mare, nu un oarecine,
Să nu-ți bați capul de ziua de mâine,
Îți dau o putere și viață ca-n filme,
Cum nu ți le poate da nime
MWAHAHAHHA .

4. Dară că vreau să fiu la-nălțime,
De-asta am munți împrejur, o mulțime,
Cum să nu iau ce mi se cuvine?
Da’ ține de mine cum le-oi obține
Și nicidecum nu ție cu tine,
Mă duc eu pe-acolo unde-i de mine,
De-i mai greu, eu știu că-i mai bine,
Cu Domnu’ ‘nainte și Sfânta Treime,
Tu poți să te-ntorci înapoi în drăcime
Că vrăjeala ta, nu merge cu mine!.

Gellu Dorian - Câini Vagabonzi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dacă am fi supărați acum pe tot ce se întâmplă, de fapt pe cine
am fi supărați, pe cine am acuza de rana aceasta ivită pe
pielea sufletului care este un soi de cearșaf din hârtie de indigo
în care se învelesc cuvintele de cei care nu pot altfel
decât să repete continuu aceeași vorbuliță
pe care o știu din naștere,
dar nu este chiar așa, când coborâm de la zvântat pielea despre
care v-am vorbit, suflerul rămâne gol ca un prunc în brațele doicii
care plânge pentru că nu-l vede, deoarece atunci când
sufletul rămâne gol nu se mai vede decât carcasa în care a stat
o vreme cât a fost lăsat aici
în lumea care n-a aflat cum arată chipul cu care ei se aseamănă.
dar noi nu suntem supărați,
murim doar și nu mai simțim nimic,
poate doar să vedem o lumină cum fuge din noi și nu mai rătăcește
așa cum am rătăcit noi pe pământ,
bezmetici, supărați tot timpul pe toți cei din jur
care n-au știut pe cine să întrebe, cui să răspundă,
încotro să o ia, iar atunci când află
lumina aceea le fuge din ochi și-i părăsește ca pe niște cutii de conserve
la groapa de gunoi,
adăstând un scurt timp în nările câinilor vagabonzi,
care știu sigur pe cine trebuie să fie supărați
și de ce.

H8 - Arena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Arena.
Sunt un clovn, tărat, răpit
De sentimente
Cu ochii înecați în imagini
Din ce în ce mai șters
Depășit de momente
Am genunchii la cap,
În cap, de fapt
Într-un spectacol cotidian
Prost montat
Pun floarea la piept
Îmbrac haina de gală
Dau o viață de circ
Pentru una normală.

Refren:
Bine ai venit în arenă,
Totul sau nimic
Pune-ți masca
Dansează pe sârma vieții
Ești pregătit?

Din gânduri cărunte
Tatuată în minte
Cu zile presărate
Clovnul din tine
Ramâne să vadă
O lume ascunsă,
Țesută-n măști albe
Cauți echilibru, cauți dependențe
Într-o viață plină de aspecte
Ascunzi goluri
Îmbrățișând defecte.

Refren:
Bine ai venit în arenă,
Totul sau nimic
Pune-ți masca
Dansează pe sârma vieții
Ești pregătit?

Hafez - Enigma Vieții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu vinul încă-n creier cântându-mi de-astă noapte,
am mers iar la tavernă cât mai de dimineață,
în timp ce somnul lumea o-nvăluia în ceață :
și flautului și harfa ne legănau în șoapte
fermecătoare-n zorii ce-n roz se înfiripă.
Deja în cupă vinul prindea din nou aripe.
Eu spus-am Rațiunii : ” Trecutul e timpul tău.
Să-ți duci și azi la capăt obișnuituți rost
de-a izbăvi cetatea cea sfântă de cel rău. ”
Așa i-am dat papucii. Și mintea dusă-a fost.
Rămas cu mine însumi, o fată am chemat
și i-am cerut iubirea cu graiu-mi delicat.
Ea-ntoarse, vai, spre mine cu-adânc dispreț privirea
și luă în râs speranța-mi de-a-i câștiga iubirea.
Și-mi zise încruntându-și precum un arc sprânceana :
”Tu săgetezi tot lucrul cu vorba-ți rea și vană.
Tu nu mă vei cuprinde oricât ai tot visa,
strângându-mă de mijloc ca cingătoarea mea,
Cât timp te vezi pe tine în creatura toată.
te crezi a fi și Centru precum și-a Lumii Roată.
Întinde plasa altor aripi cu zbor plăpând.
Prea sus e cuibul Ancăi : n-ai să-l ajungi nicicând.
Atunci cătai refugiu din zbuciumata mare
în arca-ndurătoare a vinului. În van!
Căci Saki și prieteni și cântăreți – oricare –
la rândul lor rezumă această fată care
atât de crud respins-a al inimii alean.
O, eul, Hafiz, eul te-nvață-a-l depăși
înțelepciunea dreaptă a fiicei cârciumii.
Enigma vieții, Hafiz, in veci n-o vei afla.
Un alt răspuns nu este decât în cupa ta”.
Divanul