Rappa – Sala de Așteptare

Actul I.
Am paisprezece ani, mă grăbesc, vreau să ajung devreme
la gara destinului, să urc în trenul vieții mele
port o pereche de bocanci, un cozorac întors la spate,
un rucsac plin cu speranțe și pantaloni largi.
E noapte, mă gândesc că până dimineață trenul meu va fi în stație,
chiar de-ar fi aglomerație, drumul meu în viață nu va fi întrerupt,
am să mă lupt, să urc și să ajung la destinație….
…Nu mă-nșel, văd un tren dar sunt surprins
că peronul e pustiu iar trenul e gol,
decis, deschid ușa unui vagon fără număr,
pășesc prima treaptă când cineva mă bate pe umăr.
Mă-ntorc și-l recunosc, e un amic din copilărie,
îl salut respectuos, e mai mare ca mine,
ne ținem strâns mâinile, ne zâmbim și mă-ntreabă
de ce urc în primul tren, ce-i cu atâta grabă?.
Că trenurile cu vagoane nenumerotate nu duc nicăieri
și opresc doar în cartier…
…și, dacă tot am vrut să ies din cartier, să nu mă tem
aruncându-mă în primul tren….
…Să am răbdare, că nu orice e pentru orișicare,
că orșice oarecare și-alege drumul la-ntâmplare,
spune că trenurile vin la fiecare ceas
și mă poftește-n sala de așteptare de vis a vis.
Eu îl urmez la pas, căci am încredere în el de când eram copii,
și, parcă acum n-am fi…
…îmi zice: „Dă-l încolo de tren, vor mai veni și altele,
hai să bem un păhărel, te cinstește fratele! ”.
În sală, oameni cu miile, de tot felul,
din toate categoriile, așteptându-și trenul.
Atenția mi-e captivată de un bătrânel
și, nedumerit, îmi întreb amicul: Ce s-a-ntâmplat cu el,
de ce până la vârsta lui nu s-a urcat în niciun tren?
S-a irosit! E tembel? Nu și-a dorit? E rebel?
Amicul meu zâmbește, mă pălmuiește prietenește
și-mi răspunde părintește:.
„Trezește-te, aici e sala de așteptare a gării destinului
și trenul vieții nu vine la fiecare ceas,
privește-ne cum așteptăm momentul potrivit,
tu ai paisprezece ani, ești încă mic, liniștește-te!
Vezi tu? Tu nu vezi că ești orbit,
în viață unii trag tot timpul și alții trag timp.
Moșul ăla e un laș nenorocit, a-mbătrânit în sala de așteptare
de frică să nu ia trenul greșit! Și-acum să îți explic:
Primul tren e gol și nu-l așteaptă nimeni,
vine numai pentru cine își vede doar interesul,
toți ajung să clacheze că nu știu să gestioneze succesul.
Înțelesu-m-ai de ce te-am oprit? Ți-ai fi semnat decesul!
Mersul trenurilor e bizar,
pe măsură ce înaintezi în vârstă, vin din ce în ce mai rar
și mai pline, e din ce în ce mai greu să îți găsești un loc,
unii se omoară și pentru un loc pe scară! ”.
Are dreptate și deși nu-l cred pe moment,
nu-l contrazic, poate de teamă, poate din respect,
dar îi răspund direct, ca-ntre amici:
Ce complicat e să fii simplu și ce simplu e să te complici!.
Atât mi-a trebuit ca să fiu bombardat cu replici,
imediat mă pricopsesc și cu o palmă peste ceafă, cu mesajul:
„Puștiule, paharele noastre sunt goale, nu ne ține predici, mai bine ține-te de carafă!
Toarnă, hai, ne vrem paharele pline! ”.
Ăștia-s tovarășii amicului meu, pentru care eu
băgam mâna-n foc că se bagă pentru mine,
însă el nu intervine, se cuvine să ripostez
dar mi-e și frică și rușine,
așadar, intenționez să mă conformez,
iau un pahar și-l umplu pan’la gură,
băieții râd în hohote:
„Ho, bă, ce te-ai speriat așa, ce, tu nu știi de glumă sau nu ții la băutură? ”.
Răsuflu ușurat, zâmbesc ușor forțat,
să nu dau de înțeles că sunt crispat, dar nu-i păcălesc,
băieții au școală și studii superioare,
sala de clasă fiindu-le sala de așteptare.
Al dracu de tare-mi place stilul lor autodidact,
nu știu cum se face dar sunt fascinat,
drept pentru care nu mă mai gândesc la plecare,
trenul meu n-are decât să mă aștepte,
eu sunt hotărât să rămân și-o spun cu toată ființa mea,
din toată inima: În mediul ăsta am ce învăța,
și, da, îmi place și distracția, nu neg,
aici e un real desfrâu total, e timpul să petrec!.
De ce să plec, cu cine mă întrec, nu înțeleg de ce atâta pripă?
Sunt adolescent, beau din sticlă și fumez la pipă!
Viața e o clipă, fac ce vreau cu ea chiar și risipă!
Toată lume țipă, în echipă: „Mi se cuvine lumea! ”
Îmi alătur și eu vocea: „Mi se cuvine lumea”
Și, uite-așa, ne pregătim să cucerim lumea,
fără să știm că nici măcar viețile noastre nu ni se cuvin,
darămite lumea… urma să descoperim….
Actul II.
…Vremea trece, împlinesc optsprezece ani
dintre care patru în sala de așteptare,
eu rămân la toate rece, veritabil eminescian,
toate-s vechi și noi sunt toate, deci nimic nou sub soare.
Povestioare, omul și povestea lui.
Oare a cui e mai înduioșătoare?
Nu iau în considerare povestea nimănui, n-am cui să îi dau crezare,
am întâlnit destui povestitori care-și sculptează statui!.
Oameni fără căpătâi, fără caracter,
se vor boieri „neamul Bibescu”, dar sunt lefteri ca Popescu,
drojdieri precum Băsescu, se văd bancheri că Isărescu,
mă-nhaitez cu ei, iar amicul meu reintră-n scenă….
…Urlă că am o problemă gravă, că în această enclavă,
o să ajung să-mi bag în venă și-o să devin o epavă!
Bravo, bă! Ce mi-ai zis tu când mă urcam în trenul vieții mele?
„Ce atâta grabă, nu? ” Mai am vreme!.
E prima oară când îl văd nervos, n-o dau la-ntors,
nu-mi pasă dacă vorbește serios ori face pe nebunul,
sunt mult prea încăpățânat că să mă-ntorc din drum
și prea puțin ambițios că să-mi urmez drumul.
În contextul dat amicul meu se alătură grupului,
la un moment dat mă trage de mâneca în afară lui,
spune că scopul lui e atingerea scopului meu,
apoi, verbal, îmi creionează un traseu spre vârful topului:.
„La noapte luăm trenul, da, spre vârful topului,
dacă nu vrei la coada mopului ci pe culmile gloriei,
n-o să ne oprim nici în calea potopului,
crescuți pe străzile din centru știm Calea Victoriei! ”.
Iarăși, nu-l contrazic, doar că de data asta
n-o fac din respect, de teamă sau fiindcă suntem tovarăși,
știe el ce spune, ce-a fost, a fost…
…am douăzeci și trei de ani și-ar cam fi timpul să îmi fac un rost!.
Actul III.
Totu-i contra cost, sunt nevoit să renunț
la copilărie, fără s-o anunț…
…fac un autodenunț:
Mi-am omorât timpul tot timpul, acum e timpul să îl cruț!.
Îmi fac bagajele, las anturajele
și personajele sălii de așteptare,
m-așteaptă plajele însorite, peisaje nemaiîntâlnite,
mă trezesc din visare, stupoare!.
Rumoare împrejur, suntem singurii trubaduri dintre călători,
toți ceilalți sunt cerșetori, miroase îngrozitor,
nu plec la drum cu te miri cine, un tren pleacă, altul vine,
cum mă urc așa cobor.
Amicul meu strigă după mine, mă numește „dezertor”!
De ce dor cuvintele normelor care mă vor cuminte,
că nu mă supun? Dezgustător!
Îmi pun singur ordinele-n ordine, nu-mi trebuie stăpân!.
Bun! Dacă vrei să pleci cu cerșetorii, du-te, nene!
Uite cine-mi dădea mie teme, cine-mi vorbea despre vene,
ăsta de nu vede de sprâncene geme de ticăloșie,
ducă-se pe pustie!.
Îl tratez cu sfidare, traversez agale peronul
către aceeași sală de așteptare fără un rămas bun,
îi aud glasul:
„Ai ratat lecția umilinței, piatra care stă la temelia biruinței! ”.
Nu-l iau în seamă, n-are ce să mă-nvețe,
eu reintru în sală, alți oameni, alte fețe,
după aparențe îmi pare o baie de aburi de alcool
pentru cei ce stau cu capu-n nori de fum….
…Nu-mi rămâne decât să mai rămân, îmi fac prieteni noi,
cei vechi au dispărut și nu privesc înapoi,
aleg colțul intelectualilor, pare mai luminos,
mai puțin primejdios dar la fel de vicios.
Dreptatea e nedreaptă dacă ai dreptate,
regula jocului e regulată de ascunse reguli,
fapte murdare împachetate în fraze rafinate
și ne mai întrebăm de ce lucește jegul?.
M-am lămurit, e diferență doar de colorit,
nu și de esență,
între un grup infracțional de cartier și un cartel al intelectualilor
spoit în nuanțe de transparență!
Decid să mă rup de orice grup și să mă preocup, în solitudine,
de multitudinea dilemelor proprii, căutând soluții
și transform poveștile de adormit copiii în povețe de trezit adulții!.
Fără discuții, fără-ndoiala, fără interpretare,
devin filosoful sălii de așteptare.
Oamenii îmi spun „maestre”, eu le răspund „mai este”,
am treizeci și cinci de ani și încă joc feste!.
Zbor peste crestele munților,
las testele celor de la sol,
eu le-am rezolvat, trec la nivelul următor,
nu urez succes eșecului, plec!.
Actul IV.
Spre noi culmi, nu-mi iau bagaje multe,
tot ce necesit port în minte și în suflet,
trenul vieții mele trebuie să revină,
chiar dacă sunt ani de când n-am auzit roată de tren pe șină.
Din nou încrezător, singur pe-același peron,
revine, într-adevăr, îi aud glasul roților,
oprește scârțâind, vreau să deschid ușa, însă ușa
mi-e deschisă din interior și rămân uimit!.
E același amic din copilărie, mult îmbătrânit,
Mă-ntâmpină cu bucurie și cu un „bine ai venit”,
Îmi întinde mâna: „Urcă repede în tren! ”
Amice, tu ești un blestem!.
Du-te liniștit, o să te chem dac-o să am nevoie,
te-am urmat de bunăvoie și tu m-ai mințit, uite:
Nici vagoanele astea nu-s numerotate!
Dau să plec spre alt vagon și sala de așteptare erupe!.
Mulțimea dă în clocot, oamenii vor un loc în tren,
cei lipsiți de talent sunt primii,
nu concurez cu vitele, e indecent,
las boul să se lupte cu boul, nu îmi șifonez sacoul….
…Fățarnică e rasa umană,
anarhică e societatea fără morală,
amarnică rânduială, fără sfială stau pe tron
caractere de carton învelite-n silicon!.
Nu se ține cont de ierarhie, de capacitate,
de meritocrație, de calitate!
Nu urc în tren, reintru demn, cu abnegație
în sala de așteptare, pentru următoarea generație….
…Are nevoie de educație ca de aer,
să se înmulțească fără să se împartă între șmecheri și fraieri,
să se adune-n slujba unui ideal pentru care
se trăiește, nu pentru care se moare!.
Deși sunt ascultat și tratat cu respect,
și de fapt, și de drept, nu realizez nimic
n-au niciun efect cursurile predate,
scursurile dau din coate, coatele goale își dau în petic,
văd cum pojghița de etică le cade imediat
ce părăsesc sala de așteptare, grotesc spectacol!
Ce lecție primesc la cincizeci și patru de ani,
visam să zbor cu un preș, am dat greș, firesc obstacol!.
Actul V.
Miracole se-ntâmplă și la vârsta mea,
cine credea că voi avea din nou șansa unui nou tren?
Uite-l cum mă așteaptă…
dar în semn de dispreț față de oameni îmi zic: „Uită-l! ”.
Prefer să mă izolez total de tot ce-i omenesc,
să-mi construiesc o umbrelă deasupra conștiinței,
sub care să m-adăpostesc
de furtunile iscate din străfundurile ființei….
…Aleg cel mai obscur loc din sala de așteptare,
trăiesc în negare, mi-a pierit dorința de afirmare.
Dacă sufletul meu ar avea sufletul lui,
oare ce-ar simți sufletul sufletului său?
Când lupți contra ta e rău să fii erou!
Bătrânețe, spulberă-ți ideile,
nu sunt mecanicul trecutului ca să-i repar greșelile!.
Gândurile cele de pe urmă,
care nu curmă ci accentuează suferința,
mă apropie de încheierea socotelilor finale
și n-am fost prea bun prieten cu chibzuința.
Am ajuns să trăiesc din pomană, catastrofală senectute,
sursa ironiilor din sală sunt eu,
moșul uitat de Dumnezeu pe Pământ,
lumea râde de mine și eu o plâng.
Am șaptezeci și opt de ani sau parcă optzeci și șapte,
poate am împlinit o sută,
nu vreau să-mi amintesc etatea, e sinonimă cu eternitatea,
sinceritatea nu mă ajută!.
Actul VI.
Unde a dispărut copilul de paisprezece ani,
ce-am făcut cu speranțele lui din rucsac?
Cred că întrebarea nu e „unde” ci „când”,
dacă prin absurd l-aș întâlni aș lăsa capul plecat!.
L-aș implora să mă certe și să mă ierte
că l-am trădat în viitor,
mi-e dor de ale tinereții valuri, ale bătrâneții maluri dor,
n-aș da timpul înapoi, ci înainte ca să mor.
Copilului îi sunt dator măcar cu o încercare
și-n amintirea lui stabilesc o ultimă mutare,
mă voi lupta până la ultima suflare
să prind ultimul tren, îl văd deja în depărtare.
Deja-vu, mare mirare, liniște, lipsesc drumeții,
e aceeași priveliște ca-n zorii dimineții
când am ratat primul tren al vieții,
peronul e pustiu, trenul e gol, cred că a trecut un secol.
N-am jucat niciun rol în meciul vieții mele, am făcut tușa,
când am dus lupte grele am aruncat mănușa,
poate că moșul nu și-a spus ultimul cuvânt,
cu ultimele forțe deschid ușa și urc,
arunc privirea înapoi să-mi iau la revedere,
dar ce văd mă-ngenunchează de durere, prăpăd!
Eu n-am plecat din sala de așteptare,
copiii îmi aprind o lumânare!.
Mă situez în două locuri în același timp,
amicul meu mai mare apare numai în tren
și-acum pricep fără să-mi spună!
El a fost destinul meu, într-adevăr mare, dar căruia n-am fost în stare să-i întind o mână!.
Că am ținut prea mult la turmă…
și prea puțin la sumă….
Epilog:.
V-am povestit la prezent, dar am trăit la absent și am plătit cu trupul,
Viața e o poezie, mai grea sau mai ușoară, ce nu se-nvață pe dinafară, ci se descoperă pe dinăuntru.