Gellu Dorian – Câini Vagabonzi

Dacă am fi supărați acum pe tot ce se întâmplă, de fapt pe cine
am fi supărați, pe cine am acuza de rana aceasta ivită pe
pielea sufletului care este un soi de cearșaf din hârtie de indigo
în care se învelesc cuvintele de cei care nu pot altfel
decât să repete continuu aceeași vorbuliță
pe care o știu din naștere,
dar nu este chiar așa, când coborâm de la zvântat pielea despre
care v-am vorbit, suflerul rămâne gol ca un prunc în brațele doicii
care plânge pentru că nu-l vede, deoarece atunci când
sufletul rămâne gol nu se mai vede decât carcasa în care a stat
o vreme cât a fost lăsat aici
în lumea care n-a aflat cum arată chipul cu care ei se aseamănă.
dar noi nu suntem supărați,
murim doar și nu mai simțim nimic,
poate doar să vedem o lumină cum fuge din noi și nu mai rătăcește
așa cum am rătăcit noi pe pământ,
bezmetici, supărați tot timpul pe toți cei din jur
care n-au știut pe cine să întrebe, cui să răspundă,
încotro să o ia, iar atunci când află
lumina aceea le fuge din ochi și-i părăsește ca pe niște cutii de conserve
la groapa de gunoi,
adăstând un scurt timp în nările câinilor vagabonzi,
care știu sigur pe cine trebuie să fie supărați
și de ce.