Cum gândul îmi stă numai într-un pustiu parcurs
Și văd speranțele cum au plecat de la atâta îndurare.
Dorințele mele sunt poame interzise,
Iar visele îmi sunt niște coșmaruri reale.
Astfel, rămân captiv în cetatea blestemată,
În care şuieră fantome nevăzute
Și o prezență sumbră mă bântuie în noapte.
Cu voi sunt peste tot,
Dar cu voi nu sunt aici.
Sunt singur închis după poarta din infern
Și singurul care mă mai susține acum,
Sunt doar eu și numai eu.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de izolare profundă și captivitate interioară. Protagonistul se simte singur și abandonat, prizonier al propriilor gânduri și coșmaruri, într-un loc întunecat și bântuit.