Ea nu poate veni până la capătul drumului.
Vine numai până unde curge apa, nici un pas mai departe.
Vine împinsă de contracţiile naşterii
În gene, în buricele degetelor
Vine tot atât de departe cum vine sângele până-n vârfurile părului
Vine până la hotarele vocii
Ea rămâne
Chiar şi după moarte, chiar şi printre oase.
Vine cântând, ea nu ştie să folosească niciun instrument
Vine prea înfrigurată, speriată de haine
Şi prea încet clipind din ochi, înfricoşată
Atunci când priveşte printre roţi.
Ea vine şleampătă, nu-i în stare să aibă grijă de casă
O poate doar ţine curată
Nu poate număra, nu poate dura.
Ea vine mută, nu poate folosi cuvintele
Aduce petale în nectar de fructe, în pluşul lor
Aduce o pelerină de pene, un curcubeu animal
Aduce blănurile favorite, iar acestea sunt discursurile ei.
Ea a venit plină de iubire, acesta a fost de fapt motivul.
Dacă n-ar fi fost nicio speranţă, ea n-ar fi venit.
Şi n-ar mai fi existat lacrimi în oraş.
(N-ar fi existat un oraş)
Sensul versurilor
Piesa descrie o entitate, posibil o metaforă pentru un spirit sau o forță a naturii, care vine cu iubire și sacrificiu, chiar și în absența speranței. Prezența ei aduce emoție și umanitate într-un loc care altfel ar fi lipsit de ele. Ea comunică prin gesturi și ofrande, nu prin cuvinte.