Te-ai dus înapoi
În coiful tău de oțel. Neajutorați,
Am fost târâți la curte, în arena ta,
Căluș în gură, liniște.
Hohote de groază
Și bobul de sudoare pe șanțul spinării.
Ai rostit
Cele trei fraze. Nici o șoaptă.
Liniște.
Cuvântase marea ta iubire.
Numai cea mai groaznică fărădelege
Putea aduce la pământ
Lama fulgerului
Atunci coborât. Orbiți,
Cu toții au tușit în ozon.
Până și câinii erau uluiți. Și aceeași strălucire
Te-a înhățat sus, la Ceruri.
Niște lachei de Colosseum
Poartă trupul tatălui tău.
Un altul îi duce capul. Mama ta
Stă în picioare și, spre o imensă uimire,
Se împleticește când pleacă, ducându-și capul.
Alți lachei îl duc pe-al meu, pe mine.
De atunci, în fiecare zi, peste tot în Imperiul tău,
Așa cum arătarea maternă jelea
Pe străzile Tenochtitlánului noaptea,
Cu puțin înainte să-i pună capăt Cortéz –
Efigiile tale plâng în gura mare pe socluri,
Cu ochii uscați. Portretele tale, fără lacrimi,
Plâng în cărți.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă macabră de execuție și decădere a unui imperiu. Imaginile puternice sugerează o pierdere a identității și o jale generalizată, chiar și după moarte.