Tu singură-ai rămas, străină,
Amară sub amarul cer,
Sărmano, soarta îţi e haină!.
Lipsiţi de duh şi-nspăimântaţi
Fugiră fraţii de furtună
Şi tu a trebuit să-i cauţi
Şi să-i aduni iar împreună.
Şi noaptea-n jurul tău au stat
Să-ţi plângă, Maică Preacurată,
De spaima lor i-ai scuturat
Ca de o pleavă blestemată.
Şi, Maică Sfântă, iar la loc
Ai pus nădejdea să se-mbrace
Cu visul tău, cuvânt de foc,
În sufletele lor sărace.
Şi le-ai turnat cuvântul sfânt,
Să prindă-n inimă tărie.
O, pentru sfântul tău cuvânt,
De-a pururi laudă, Marie!.
Bărbaţii sfinţi, pe drumul lung,
Cuvântul l-au purtat în lume,
În numele acelui prunc
Pe care l-ai născut anume.
Şi adevăr au răspândit.
Tu, sfântă mamă între mame,
Sub gard, mâhnită, ai murit,
De chin sfârşită şi de foame.
Amin!
Călăii faţa ţi-o scuipară
Preabuno, şi te ruşinară.
Cu aurul cuprins de pară
Te-ai re-nnoit în oameni iară,
În suflete de robi, curate,
Sărace şi îndurerate!
Sensul versurilor
Piesa descrie suferința și sacrificiul Mariei, mama lui Iisus, evidențiind rolul ei de susținere și inspirație pentru credincioși. Ea este prezentată ca o figură centrală în răspândirea credinței și ca un simbol al speranței în mijlocul suferinței.