Arăta-se-vor oare
Oamenii cu torsuri de oțel
Cu aripi la coate și cu orbite
Așteptând grămezile
Norilor ca să le dea expresie,
Supraoamenii! –
Și bebelușul meu, un cui
Bătut, bătut înăuntru.
Țipă în grăsimea lui,
Oase adulmecând distanțe.
Iar eu, aproape dispărută,
Cei trei dinți ai lui tăindu-se
În degetul meu cel mare –
Și steaua,
Vechea poveste.
Pe potecă întâlnesc oi și căruțe,
Pământ roșu, sânge matern.
O, Tu cel ce mănânci
Oamenii ca razele de lumină, lasă
Această
Oglindă întreagă, nemântuită
De uciderea porumbelului,
Gloria,
Puterea, gloria.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme legate de naștere, sacrificiu și transformare, folosind imagini puternice și simbolice. Sugerează o călătorie spirituală sau o metamorfoză personală, marcată de suferință și speranță.