Urc spre lumina Ta nesfârșită scară,
Către a Ta veșnicie trepte șubrede sui..
Din când în când zgârie trupul câte un cui,
Mâinile bătucite greu lutul îmi cară.
Între pământ şi cer nu mă plâng nimănui.
Gerul nu mă opreşte, nici jarul din vară.
Nu ştiu de unde vin, din ce tărâm, ce ţară..
Cine mi-a dat puterea? ce datorez şi cui?.
Cât mai am de urcat? Sfârşitul este unde?
Nor plumburiu capătul depărtat îmi ascunde,
Nădejdile-mi pier, în vijelia păgână.
Când priveşti spre mine singur sunt, părăsit,
De când mă tot muncesc, mă zbat! Cum n-am murit?
Cât mă tem să nu cad.. Ia-mă, Doamne, de mână!
Sensul versurilor
O pledoarie către divinitate, exprimând suferința și lupta interioară a unui om aflat la capătul puterilor. Persoana cere ajutor și îndrumare, simțindu-se singură și părăsită în fața greutăților vieții.