În pustiu
Văzui o creatură goală, bestială, care,
Chircită la pământ,
Îşi ţinea propria inimă în mâini
Şi muşca, înfuleca din ea.
Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”.
„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura;
„Dar îmi place
Că este amară
Şi încă pentru că-i inima mea”.
Sensul versurilor
Piesa descrie o creatură care își consumă propria inimă amară, găsind o plăcere paradoxală în suferință, deoarece aceasta este legată de esența sa. Sugerează o acceptare stoică a durerii ca parte inseparabilă a existenței.