Foaie verde de mohor,
De-aș fi pasăre să zbor, măi
Să nu umblu pe pământ
Să-mi întind aripa-n vânt, măi
Și-nspre seară să-mi iau zborul
Pe unde mă cheamă dorul
Pe unde mă cheamă dorul.
Că dorul ce mă apasă
Este dorul de acasă
Să-mi văd satul meu iubit
Unde am copilărit
Dunărea curge la vale
Pe câmpia roditoare
Satul meu – grădină mare.
Cântă-mi, cuce, pe câmpie
Cântecul ce-mi place mie
Cu flăcăi și fete multe
Și cu dorurile multe
Mierla cântă și se lasă:
„- Stai în sat, fată frumoasă,
Și nu mai pleca de-acasă! „
Cucul cântă, neica-mi zice:
„- Stai în sat, nu te mai duce,
Că ne-a fost dragostea dulce! „
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund de casă și de locurile natale, idealizând satul copilăriei ca un paradis pierdut. Natura personificată îndeamnă la rămânere, amintind de dragostea și dulceața trecutului.