Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumânarea
Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
În liniștea ploioasă..
Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
Bat fâlfâiri greoaie deasupra casei tale..
Se face iar tăcere… și te străbat fiorii:
Ne lasă și cocorii!.
„Fugiți, fugiți departe, întârziate stoluri,
Să nu v-apuce-n câmpuri înghețul de la poluri!…”
Suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,
Salcâmul de la poartă..
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de melancolie și tristețe asociat cu venirea toamnei și plecarea cocorilor. Salcâmul devine un simbol al trecerii timpului și al pierderii, suspinând la poartă în timp ce natura se pregătește de iarnă.