Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Deasupra casei părintești
Aceleași crengi întinzi.
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept când vin furtuni năval
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel șirag de mândre veri
De cari mi-aduc aminte-abia
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mângâieri
Copilăria mea.
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvârteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s râsetele lor?..
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor.
De mult s-au risipit și-acei
Bătrâni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărână s-a făcut!
Străjer măreț, mai ți-amintești?..
Tu singur, încă neînfânt,
De-amar de ani adăposteşti
Ruina casei părintești
Pe care azi o cânt!
Sensul versurilor
Piesa evocă nostalgia copilăriei și a vremurilor trecute, folosind imaginea nucului ca martor al timpului. Casa părintească în ruină și amintirile legate de ea sunt aduse în prim-plan, subliniind pierderea și trecerea ireversibilă a timpului.