Trei vagabonzi la poarta-mi vin;
Artiști – o mică trupă:
Copiii după ei se țin
Și câinii dau să-i rupă.
Sunt doi micuți, e mama lor;
Ea, cu flașneta-n spate.
E-o zi de toamnă, pic de nor,
Dar cât de triste-s toate!
Cu ochii duși, ca-n extaz,
Ea cântă, și ei joacă,
Îi cade părul pe obraz
Și praful o îneacă.
Ei joacă, sar și se-nvârtesc,
Împiedicați în zdrențe;
Răsuflă greu când se opresc
Și fac la reverențe.
Întinde piciul istovit
O pălărie spartă:
Comedia s-a isprăvit,
De-acu – la altă poartă.
Pe urmă celor ce s-au dus
Vârtej de frunze-aleargă.
Ca mulți mai poartă Cel-de-sus
Pe lumea asta largă!
Sensul versurilor
Piesa descrie o familie de artiști ambulanți, care se luptă cu sărăcia și greutățile vieții. Imaginea lor tristă și eforturile de a câștiga existența stârnesc un sentiment de compasiune și reflectă asupra condiției umane.